„Asta a fost tot?” – Povestea unei femei românce la marginea divorțului

— Deci asta a fost tot? am întrebat cu vocea tremurândă, privind în ochii lui Radu, care evitau cu încăpățânare să se întâlnească cu ai mei. Era trecut de ora zece seara, iar în bucătăria noastră mică din Făgăraș plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni. Pe masă, ciorba rămasă neatinsă se răcise de mult, iar fetița noastră, Ilinca, dormea liniștită în camera ei, neștiind că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

Radu s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe nervos prin încăpere. — Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să trăiesc așa. M-am săturat de certuri, de rutina asta care ne-a înghițit pe amândoi. Am cunoscut pe altcineva. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca un ciocan. Am simțit cum mi se taie respirația și cum inima îmi bate haotic. Pentru o clipă, am vrut să țip, să arunc cu ceva în el, să-l fac să simtă măcar o fărâmă din durerea care mă sfâșia. Dar am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei.

— Pe cine? am șoptit, de parcă răspunsul ar fi putut schimba ceva.

— Nu contează… E cineva de la serviciu. Nu vreau să intru în detalii. Te rog, Ana, nu face lucrurile mai grele decât sunt deja.

Am izbucnit în plâns. Lacrimile curgeau fără oprire, iar în minte îmi răsuna vocea mamei mele: „Fii tare, fata mea. Viața nu e dreaptă, dar tu trebuie să rămâi în picioare.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavanul alb și m-am întrebat unde am greșit. Oare când s-a rupt totul între noi? Fusese vreodată cu adevărat fericit sau doar ne mințisem reciproc? M-am gândit la Ilinca și la cum îi voi explica că tati nu va mai veni acasă în fiecare seară.

A doua zi dimineață, Radu și-a făcut bagajele în tăcere. Ilinca s-a trezit și a alergat spre el cu brațele deschise. — Tati, unde mergi?

Radu s-a aplecat și a sărutat-o pe frunte. — Tati trebuie să plece puțin, puiule. Dar o să vin să te văd des.

Am simțit cum mi se rupe sufletul văzându-i ochii mari și nedumeriți. După ce Radu a plecat, am sunat-o pe mama. — Mamă, Radu vrea să divorțăm… Are pe altcineva.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere grea. — Ana, ți-am spus mereu că bărbații nu știu ce vor. Dar tu trebuie să fii puternică pentru Ilinca. Nu te lăsa doborâtă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Vecinele șușoteau pe la colțuri, iar la serviciu colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Tata a venit într-o seară beat și a început să-l înjure pe Radu: — Ăsta nu-i bărbat! Să-ți lase copilul și nevasta pentru o…

— Tata, te rog! Nu ajută la nimic să țipi acum!

Mama încerca să mă convingă să-l iert: — Poate e doar o rătăcire… Toți bărbații greșesc! Gândește-te la copil!

Dar eu știam că nu mai pot trăi cu cineva care nu mă iubește și nu mă respectă. În fiecare seară, după ce Ilinca adormea, mă uitam la pozele noastre vechi și încercam să-mi amintesc când am fost ultima dată cu adevărat fericită. Poate niciodată nu fusesem.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat deoparte: — Doamna Ana, Ilinca e mai retrasă în ultima vreme. A spus că tati nu mai vine acasă… Poate ar fi bine să discutați cu ea.

M-am simțit vinovată și neputincioasă. În acea seară m-am așezat lângă Ilinca în pat și am încercat să-i explic:

— Mami și tati nu se mai înțeleg și tati va locui altundeva. Dar te iubim amândoi foarte mult.

Ilinca m-a privit cu ochii ei mari și umezi: — E vina mea?

— Nu, iubita mea! Niciodată! E doar între noi doi.

Au trecut luni până când am început să mă obișnuiesc cu noua realitate. Am mers la consiliere psihologică, am început să ies cu prietenele mele vechi și chiar am încercat să mă bucur de lucrurile mici: o cafea băută în liniște dimineața, o plimbare prin parc cu Ilinca.

Radu venea din când în când s-o vadă pe Ilinca. Între noi era o răceală dureroasă, dar încercam să fim civilizați de dragul copilului. Într-o zi mi-a spus:

— Ana, îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Poate n-ar fi trebuit să plec așa…

— Acum e prea târziu pentru scuze, Radu. Trebuia să te gândești înainte.

Am realizat că nu-l mai uram. Doar că nu mai simțeam nimic pentru el. Eram liberă — dar și singură.

Într-o duminică dimineață am mers cu Ilinca la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre puterea de a merge mai departe chiar și atunci când simți că nu mai poți. Am plâns în tăcere tot timpul slujbei.

Viața mea nu mai era ce fusese odată, dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am descoperit că pot fi puternică pentru mine și pentru copilul meu. Câteodată mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă totul era scris undeva sus.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să te ridici după ce lumea ta s-a prăbușit? Poate că răspunsurile nu le voi afla niciodată — dar știu sigur că nu sunt singură.