Marea care ne-a despărțit: De ce nu mai vreau niciodată să merg în vacanță cu familia soțului meu

— Irina, nu mai fi așa încăpățânată! Toată lumea merge, doar tu găsești motive să stai acasă! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, plină de abur de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mă uitam la ea peste ceașca de cafea, încercând să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna.

— Nu e vorba că nu vreau să merg, dar anul trecut… am cheltuit tot ce aveam și ne-am certat în fiecare zi. Nu a fost vacanță, a fost un coșmar, am spus eu cu voce joasă, aproape șoptit.

— Exagerezi! a intervenit mătușa Rodica, care tocmai intrase pe ușă cu o pungă plină de fructe. Toți avem probleme, dar suntem familie! La mare ne relaxăm, ne apropiem, nu ne certăm!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Imaginile de anul trecut mi-au revenit în minte: certurile interminabile despre cine spală vasele, cine plătește benzina, cine doarme pe canapeaua incomodă din sufragerie. Copiii alergau prin apartamentul mic din Eforie Nord, iar eu încercam să gătesc pentru zece oameni cu un singur ochi de aragaz funcțional. Seara, când toți ieșeau la plimbare pe faleză, eu rămâneam să strâng masa și să spăl hainele pline de nisip. Nimeni nu mulțumea. Nimeni nu vedea efortul meu.

— Irina, hai să nu stricăm atmosfera! a spus Radu încercând să mă ia de mână. E doar o săptămână… O să fie altfel anul ăsta.

— Cum să fie altfel? am izbucnit eu. O să fim tot noi cei care plătim cea mai mare parte din chirie și mâncare! O să fiu tot eu cea care gătește și spală! Și dacă spun ceva, toată lumea se uită urât la mine!

— Ești prea sensibilă, a oftat Mariana. Femeile trebuie să țină familia unită.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu mai eram Irina cea veselă și optimistă de acum câțiva ani. Eram o umbră care încerca să facă pe plac tuturor și nu reușea niciodată. În fiecare seară după vacanța trecută, când copiii adormeau și Radu se uita la televizor, mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva eu eram problema.

— Nu vreau să merg anul ăsta. Nu pot. Nu mai pot, am spus hotărât, ridicându-mă de la masă.

Radu a rămas tăcut. Mariana a început să plângă teatral: — Uite ce faci! Ne destrami familia! Rodica s-a uitat la mine cu dispreț: — Dacă nu-ți convine, stai acasă! Dar să nu te plângi după aia că ești singură!

Am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu de sub mine. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu te pierde pe tine pentru nimeni.” Dar oare nu mă pierdusem deja? În fiecare zi făceam compromisuri mici: renunțam la o carte pentru că trebuia să cumpăr carne pentru toți; renunțam la o ieșire cu prietenele pentru că trebuia să mergem la rudele lui Radu; renunțam la liniștea mea pentru ca ceilalți să fie mulțumiți.

Seara aceea a fost începutul unui război rece în familie. Radu nu-mi vorbea decât monosilabic. Mariana mă ignora ostentativ. Rodica trimitea mesaje pasiv-agresive pe grupul de familie: „Sper că toți apreciază efortul celor care se sacrifică pentru vacanță!”

Într-o zi, fiica mea cea mică, Ana, m-a întrebat: — Mami, tu nu vrei să fii fericită?

Am simțit cum mi se rupe inima. Ce exemplu îi dădeam eu? Că trebuie să te sacrifici mereu pentru ceilalți? Că fericirea ta e mai puțin importantă?

Într-o seară ploioasă, l-am găsit pe Radu în bucătărie.

— Radu… Tu chiar vrei să mergem? Sau doar ți-e frică să le spui adevărul?

A tăcut mult timp. — Mi-e frică… Mi-e frică să nu-i dezamăgesc. Dar și mie mi-a fost greu anul trecut. Nu știu cum să le spun.

L-am luat de mână și am plâns amândoi în liniște. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o echipă.

A doua zi, Radu a scris pe grupul de familie: „Anul acesta vrem să facem vacanța doar noi patru. Avem nevoie de timp pentru noi.”

A urmat un val de reproșuri și șantaj emoțional: „Nu vă mai pasă de familie!”, „O să vă pară rău!”, „Voi vă credeți mai buni!” Dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată. Pentru prima dată am simțit că respir.

Am plecat la munte cu copiii și Radu. Am stat într-o cabană micuță în Apuseni. Am râs împreună, am mers pe trasee ușoare și am stat seara la povești lângă foc. Nimeni nu a țipat la mine că nu e masa gata sau că nu am spălat hainele la timp. Am simțit că mă regăsesc.

Când ne-am întors acasă, Mariana nu ne-a vorbit două luni. Rodica ne-a exclus din grupul de familie. Dar Ana mi-a spus într-o seară: — Mami, te-am văzut fericită! Și eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.

Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine însăți. Poate că familia nu înseamnă mereu sacrificiu fără limite. Voi ce credeți? E egoism sau curaj să spui „nu” atunci când simți că te pierzi?