Sub același acoperiș: Povestea rușinii, luptei și victoriilor unei mame românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am strigat în acea seară, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp ce stăteam în bucătăria rece, cu mâinile strânse pe marginea mesei vechi. Mama mea, Elena, s-a uitat la mine cu ochii goi, fără urmă de compasiune.

— Ți-am spus de la început că n-o să te descurci singură cu copilul. Ai făcut-o pe deșteapta, acum vezi cum te descurci! — mi-a răspuns ea, ridicându-se și ieșind din cameră, lăsându-mă singură cu Mara, fetița mea de șase ani, care mă privea speriată din prag.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și opt de ani când soțul meu, Cătălin, a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors. La început a sunat, apoi tot mai rar, până când a dispărut complet. Am rămas doar eu cu Mara și cu o mamă care nu m-a iertat niciodată că am ales să mă mărit cu el împotriva voinței ei. Satul nostru mic din județul Vaslui nu iartă ușor greșelile femeilor. Odată ce ai călcat strâmb — sau așa cred ei — ești stigmatizată pe viață.

În fiecare zi mă trezeam înainte de răsărit, pregăteam ceaiul și pâinea uscată pentru Mara și încercam să găsesc puterea să merg mai departe. Mergeam la lucru cu ziua pe la oameni prin sat: ba la cules de porumb, ba la curățat curți sau la spălat rufe. Banii abia ne ajungeau pentru strictul necesar. Într-o zi, când am venit acasă după o zi întreagă de muncă la tanti Viorica, am găsit-o pe Mara plângând în pat.

— Mami, copiii au râs de mine azi la școală… au zis că nu am tată și că tu ești săracă… — mi-a spus printre sughițuri.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Să nu-i asculți niciodată pe cei care râd de tine, puiul meu. Noi două suntem o echipă și o să reușim împreună, ai încredere în mine!

Dar adevărul era că nu știam cum o să reușesc. În satul nostru, femeile singure erau privite ca niște paria. La biserică, preotul făcea aluzii subtile despre „femeile care nu-și știu locul”. Vecinele șușoteau pe la colțuri când treceam pe uliță. Chiar și fratele meu, Ionel, mă evita de parcă aș fi fost ciumată.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, mama a venit la mine cu o privire aspră.

— Mariana, nu mai pot să te țin aici. Lumea vorbește urât despre noi din cauza ta. Ori îți găsești un bărbat care să te ia cu copil cu tot, ori pleci!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Unde să mă duc? Cu ce bani? Am plâns toată noaptea, Mara dormea strâns lipită de mine. Dimineața am luat hotărârea: nu puteam să rămân undeva unde nu eram dorită.

Am împachetat câteva haine într-o sacoșă veche și am plecat spre orașul cel mai apropiat — Bârlad. Am dormit două nopți într-o garsonieră insalubră pe care mi-a recomandat-o o femeie cunoscută la piață. Apoi am găsit un anunț pentru un post de femeie de serviciu la un azil de bătrâni.

— Aveți experiență? — m-a întrebat directoarea azilului, doamna Popa.

— Am experiență cu viața grea, doamnă… — i-am răspuns sincer.

A zâmbit trist și m-a angajat pe loc. Salariul era mic, dar era un început. Mara mergea la școală într-un cartier mărginaș; copiii erau la fel de răi ca cei din sat, dar măcar aici nimeni nu ne cunoștea trecutul.

În fiecare zi mă luptam cu oboseala și cu rușinea. Uneori mă întâlneam cu mama pe stradă când venea la piață; trecea pe lângă mine ca pe lângă un străin. Într-o zi am văzut-o pe Mara stând singură în curtea școlii, privind cum ceilalți copii se joacă fără ea. M-am dus acasă și am plâns în baie ca să nu mă vadă.

Au trecut doi ani așa. Încet-încet am început să pun bani deoparte. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, o profesoară pensionară care venea des la azil să-și viziteze sora. A observat cât de greu îmi era și într-o zi mi-a spus:

— Mariana, tu ai putea mai mult! De ce nu încerci să dai la postliceală? S-ar putea să găsești un loc mai bun pentru tine și pentru Mara.

Mi-era teamă. Nu aveam bani pentru taxe sau pentru cărți. Dar Lidia m-a ajutat: mi-a adus manuale vechi și m-a sprijinit moral. Am învățat noaptea după ce adormea Mara. După un an am reușit să intru la postliceala sanitară.

A fost greu — poate cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar când am primit diploma și am găsit un post de infirmieră la spitalul din oraș, am simțit că tot chinul a meritat.

Într-o zi, Mara a venit acasă cu ochii strălucind:

— Mami, azi am luat premiul întâi! Doamna învățătoare a zis că sunt cea mai curajoasă fetiță din clasă!

Am plâns iar — dar de data asta de fericire.

Astăzi încă trăim modest, dar suntem împreună și suntem demne. Mama încă nu mi-a vorbit nici acum; poate n-o va face niciodată. Dar eu știu că am făcut tot ce era omenește posibil pentru copilul meu.

Mă întreb uneori: câte alte femei ca mine trăiesc rușinea și respingerea sub același acoperiș? Oare cât timp va mai trebui să treacă până când lumea va înceta să judece și va începe să ajute?