Prânzul pe datorie: Cum m-a învățat colegul meu, Viorel, că încrederea nu e gratis

— Băi, Mihai, mă ajuți și pe mine cu un prânz azi? Am uitat portofelul acasă, jur! Vocea lui Viorel răsuna peste mesele din cantina fabricii, printre clinchetul tacâmurilor și râsetele colegilor. Era a treia oară luna asta când mă ruga același lucru. Am zâmbit, încercând să ascund iritarea care începea să mă roadă pe dinăuntru.

— Sigur, Viorel. Las’ că-mi dai tu când poți, i-am răspuns, încercând să par relaxat. În mintea mea, însă, se adunau deja notițe: 27 de lei azi, 32 data trecută, 25 înainte…

Lucrez ca maistru la fabrica de cablaje din Ploiești de aproape zece ani. Întotdeauna am crezut că oamenii cu care împarți opt ore pe zi devin o a doua familie. Ne ajutăm la nevoie, ne acoperim când cineva întârzie sau are probleme acasă. Dar cu Viorel simțeam că ceva nu e în regulă. Era mereu primul la glume, la țigara de după schimb, dar și primul la cerut mici favoruri care se tot adunau.

În acea zi, după ce i-am plătit prânzul, am ieșit afară la aer. Mă gândeam la băiatul meu, Radu, care îmi ceruse bani pentru manuale și la soția mea, Irina, care mă tot certa că nu știm să punem nimic deoparte. „Ești prea bun cu toată lumea”, îmi spunea ea seară de seară. „O să te trezești că rămâi tu fără nimic.”

Seara, la cină, i-am povestit Irinei ce s-a întâmplat.

— Mihai, tu chiar nu vezi? Omul ăsta profită de tine! Nu e prima dată. Și nici ultima n-o să fie dacă nu-i pui o limită.

Am dat din umeri. — E doar un prânz… N-o fi foc.

— Nu e vorba de bani! E vorba de respect. Dacă nu-ți cere scuze și nu-ți dă banii înapoi, ce fel de om e?

Am tăcut. Avea dreptate. Dar cum să-i spun unui coleg că nu mai pot? Cum să nu par zgârcit sau rău?

A doua zi, Viorel a venit la mine cu aceeași față jovială.

— Mersi încă o dată pentru ieri! Azi te scot eu la cafea!

Am zâmbit forțat. Cafeaua era 5 lei. Prânzul 27. Am simțit cum mă înfurii.

— Viorel, știi că mi-ai rămas dator pentru trei prânzuri? Poate reușești să-mi dai banii zilele astea…

A râs scurt.

— Las’ că-ți dau eu când iau salariul! Ce atâta grabă?

M-am simțit mic. În jurul nostru erau alți colegi care ascultau cu coada urechii. Nu voiam să fac scandal. Dar nici nu voiam să fiu luat de fraier.

În zilele următoare am început să-l evit pe Viorel. Mă simțeam vinovat și frustrat. La pauza de masă stăteam cu alți colegi sau ieșeam afară să vorbesc cu Irina la telefon.

— Ai văzut? Viorel iar a cerut bani de la tine? m-a întrebat într-o zi Florin, un alt maistru.

— Da… Nu știu ce să fac.

— Îți spun eu: nu-i mai da! Și dacă se supără, asta e. Nu suntem banca nimănui.

Într-o vineri după-amiază, când toată lumea se grăbea spre casă, Viorel a venit la mine cu un plic mic.

— Uite banii pentru prânzurile alea. Scuze că am întârziat…

Am luat plicul și am numărat banii: lipseau 10 lei.

— Viorel, aici sunt mai puțini…

A ridicat din umeri.

— Atât am avut acum. Restul data viitoare!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba de suma aia mică, ci de principiu. De lipsa de respect.

În weekend am stat mult pe gânduri. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cel naiv. Dacă nu cumva bunătatea mea e doar prostie în ochii altora.

Luni dimineață l-am văzut pe Viorel râzând cu alți colegi la cafea. Când m-a văzut, a făcut cu mâna.

— Mihai! Hai la noi!

Am dat din cap și m-am dus la birou. Nu mai voiam să fiu parte din glumele lui sau din jocurile astea mărunte care mă făceau să mă simt folosit.

În acea zi am decis să pun limite clare între mine și colegi. Să ajut când pot, dar fără să mă las călcat în picioare. Seara i-am spus Irinei:

— Ai avut dreptate. Uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare sau pare urât.

Ea m-a strâns în brațe.

— E greu să fii bun într-o lume care profită de bunătatea ta. Dar trebuie să ai grijă și de tine.

Acum mă uit altfel la oamenii din jurul meu. Încerc să văd cine merită încrederea mea și cine doar profită de ea. Și mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin asta? Câți au fost dezamăgiți de cei pe care îi considerau prieteni?

Poate că bunătatea nu trebuie să dispară, dar nici limitele nu trebuie uitate vreodată.