Când soțul mi-a cerut socoteală: Mărturia unei soții din România

— Tu chiar nu vezi cât cheltui? Ai impresia că banii cresc în copaci?
Radu stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe o infractoare. Pe masa din bucătărie, între noi, era o foaie de hârtie plină de cifre. Erau notate acolo toate cheltuielile mele din ultima lună: pâine, lapte, rechizite pentru copii, chiar și o ciocolată pe care o cumpărasem într-o zi proastă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Radu îmi reproșa banii, dar niciodată nu făcuse o listă. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe față dacă glumește. Nu glumea. Ochii lui erau reci, vocea tăioasă.

— Radu, nu am cheltuit nimic în plus. Sunt lucruri de care avem nevoie… Copiii au nevoie de mâncare, de haine…

— Și ciocolata? Și cafeaua aia scumpă? — a ridicat vocea, arătând cu degetul spre rândurile încercuite cu roșu. — Crezi că eu beau cafea de 40 de lei punga?

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că mă certa, ci pentru că simțeam că nu mai suntem o familie. Eram doi străini care împărțeau aceeași casă și același frigider, dar nu și grijile sau bucuriile.

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Era frig, dar nu-mi păsa. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat când s-a rupt totul între noi. Când a devenit Radu omul care mă suspectează pentru fiecare leu?

Când ne-am căsătorit, eram amândoi tineri și săraci, dar fericiți. Împărțeam totul: banii, grijile, visele. Ne promiteam că nu vom ajunge ca părinții noștri, certați mereu din cauza banilor. Dar viața ne-a prins în vârtejul ei: rate la bancă, copii, salarii mici și prețuri mari.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, nu mai pot așa. Mă simt ca o contabilă, nu ca soția ta. Nu mai am curaj să cumpăr nici măcar o pâine fără să mă gândesc că o să mă întrebi cât a costat.

A oftat și s-a uitat la mine cu oboseală.

— Tu nu înțelegi… Eu sunt singurul care aduce bani în casă! Dacă nu ținem evidența, ajungem pe drumuri! Nu vreau să trăim din datorii.

— Dar nu suntem pe drumuri! Avem tot ce ne trebuie… Copiii sunt sănătoși, avem un acoperiș deasupra capului…

— Da, dar pentru cât timp? — a răspuns el, aproape șoptit.

Am simțit atunci că nu mai e vorba doar de bani. Era frica lui de sărăcie, de eșec, de viitor. Dar frica lui mă sufoca pe mine.

În zilele următoare am început să mă ascund. Dacă primeam un leu rest la magazin, îl puneam deoparte ca pe un secret rușinos. Dacă voiam să cumpăr ceva pentru mine — o carte sau o cremă — renunțam înainte să ajung la casă. Mă simțeam vinovată pentru orice mică bucurie.

Mama mea a observat că sunt abătută.

— Ce ai pățit, Ilinca? Nu te mai recunosc…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.

— Fata mea, banii vin și pleacă… Dar sufletul tău? Dacă-l pierzi pe ăla, ce-ți mai rămâne?

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit rămânând într-o relație care mă face să mă simt mică și neînsemnată.

Într-o duminică dimineață, când copiii se jucau în camera lor, am avut curajul să-i spun lui Radu ce simt.

— Eu nu mai pot trăi așa. Dacă nu ai încredere în mine nici măcar cu banii casei, cum poți avea încredere în mine ca mamă sau ca soție?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate m-am schimbat prea mult.

Nu a fost o împăcare miraculoasă. Au urmat luni grele, pline de discuții și reproșuri. Am mers la consiliere de cuplu la insistențele mele — el a acceptat doar pentru că i-am spus că altfel nu mai pot continua.

La terapie am descoperit răni vechi: frica lui Radu de sărăcie venea din copilărie, când tatăl lui își pierduse serviciul și familia lor trăise ani întregi cu grija zilei de mâine. Eu am realizat cât de mult mă afectează lipsa de apreciere și controlul excesiv.

Nu știu dacă ne vom vindeca vreodată complet. Încercăm să reconstruim ceva ce s-a fisurat adânc. Sunt zile când îl privesc și văd băiatul blând de care m-am îndrăgostit; alteori văd doar omul obosit și speriat care numără fiecare bănuț.

Multe femei din jurul meu trăiesc aceeași poveste — poate nu cu liste pe hârtie, dar cu suspiciuni, reproșuri sau lipsa de libertate financiară. De ce ajungem să ne măsurăm dragostea în bani? De ce uităm că familia e mai mult decât un buget?

Uneori mă întreb: dacă dragostea noastră ar avea un preț, cât ar valora? Și cine ar plăti factura?