„Soțul meu nu va repara casa ta!” – Cum mama-soacră a distrus căsnicia noastră bucată cu bucată

— Nu, nu! Soțul meu nu va repara casa ta! — vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, a spart liniștea din bucătăria noastră, făcându-mă să tresar și să scap cana de ceai pe masă.

M-am uitat la Vlad, soțul meu, care stătea cu ochii în pământ, strângând nervos mânerul scaunului. Încercam să-mi adun curajul să-i răspund Marianei, dar simțeam cum fiecare cuvânt mi se blochează în gât. Era a treia oară luna asta când discuția despre renovarea casei bunicilor mei se transforma într-o ceartă monstruoasă.

— Mamă, nu e casa ei, e casa noastră! — a încercat Vlad să intervină, dar Mariana l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Nu mă interesează! Ai destule de făcut la noi acasă. Tatăl tău nu poate schimba singur țiglele de pe acoperiș și nici gardul nu se repară singur. Nu te mai duci la ea să-i faci mofturile!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Casa bunicilor era tot ce-mi rămăsese din copilărie, un loc plin de amintiri cu miros de cozonac și sunet de râsete pe prispa veche. Visam să o renovez, să o umplu din nou cu viață și poate, într-o zi, cu copii. Dar pentru Mariana, totul era despre control.

— Vlad, te rog… — am șoptit, dar el s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Ușa s-a trântit după el. Mariana m-a privit cu satisfacție rece.

— Să nu mai aduci vorba despre casa aia! Ai înțeles?

Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În seara aceea, Vlad nu s-a mai întors acasă decât târziu, mirosind a țigară și a vin ieftin. Nu am mai vorbit despre casă zile întregi.

Dar nu puteam renunța. În fiecare weekend mergeam singură la casa bunicilor, curățam praful, udam florile din grădină și visam cu ochii deschiși la cum ar arăta după renovare. Uneori îl rugam pe Vlad să vină măcar să vadă ce am făcut. De fiecare dată îmi promitea că va veni „data viitoare”.

Într-o duminică, l-am găsit pe Vlad pe bancă în fața blocului, vorbind la telefon cu mama lui.

— Da, mamă… Nu mă duc nicăieri azi… Da… O să vin la voi după prânz… — vocea lui era stinsă, fără vlagă.

Când m-a văzut, a închis repede telefonul.

— Vlad, chiar nu poți veni nici azi? M-am chinuit singură cu ușa aia veche… — am încercat să nu par disperată.

— Nu pot, Livia… Mama are nevoie de mine. Tata s-a lovit la picior și trebuie să-l ajut la grajd.

Am simțit cum mă sufoc de neputință. De fiecare dată când încercam să-l implic în visul meu, Mariana găsea o nouă urgență. Parcă era o competiție între noi două pentru timpul și atenția lui Vlad.

Seara aceea am petrecut-o singură în casa bunicilor, ascultând ploaia bătând în geamurile sparte. Am adormit pe canapeaua veche, visând că Vlad vine și mă ia în brațe, promițându-mi că totul va fi bine.

Dar realitatea era alta. În următoarele luni, relația noastră s-a răcit tot mai mult. Discuțiile despre casă se transformau în certuri despre bani, timp și familie. Mariana mă suna aproape zilnic să-mi amintească „prioritățile” lui Vlad.

— Livia, tu nu înțelegi că familia e pe primul loc? — îmi spunea ea cu vocea ei tăioasă. — Casa aia e o ruină! De ce vrei să-l tragi după tine în prostiile tale?

Am încercat să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine locul acela, dar nu voia să audă. Într-o zi, am găsit-o pe Mariana la noi acasă, făcând ordine prin dulapuri.

— Ce cauți aici? — am întrebat-o uimită.

— Am venit să vă ajut! Vlad e obosit și tu nu te descurci singură. Poate ar trebui să te gândești dacă ești femeia potrivită pentru el…

M-am simțit umilită și furioasă. Am început să plâng și i-am cerut să plece. Când Vlad a venit acasă și i-am povestit totul, a ridicat din umeri.

— E mama… Nu pot să-i spun să nu vină…

În acea seară am știut că ceva s-a rupt între noi. Nu mai eram o echipă. Eram două insule separate de o mare de neînțelegeri și resentimente.

Într-o zi de toamnă târzie, după o ceartă aprinsă despre bani (Mariana îi ceruse lui Vlad să-i dea salariul „ca să-l administreze mai bine”), am decis că nu mai pot trăi așa. I-am spus lui Vlad că plec pentru o vreme la casa bunicilor.

— Poate dacă lipsesc o vreme o să-ți dai seama ce vrei cu adevărat…

El nu a încercat să mă oprească.

Am petrecut iarna singură în casa rece și veche, încălzindu-mă cu amintiri și speranțe fragile. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Mama mea venea uneori cu plăcinte calde și lacrimi în ochi.

— Livia, nu merită să suferi pentru cineva care nu luptă pentru tine…

Dar eu încă speram că Vlad va veni într-o zi pe drumul acela noroios și va spune: „Îmi pare rău. Hai să construim împreună.”

Primăvara a venit fără el. Într-o dimineață am primit un mesaj scurt: „Livia, divorțăm. Mama are dreptate, nu suntem făcuți unul pentru altul.”

Am plâns ore întregi pe podeaua rece din camera copilăriei mele. Dar apoi m-am ridicat și am început să vopsesc pereții casei bunicilor singură. Fiecare perete era o promisiune că voi merge mai departe.

Acum stau pe prispa casei mele — da, a MEA — și privesc apusul peste grădina plină de flori plantate cu mâinile mele. Uneori încă mă întreb: oare câți oameni își pierd fericirea pentru că lasă pe alții să le conducă viața? Oare câte vise mor sub presiunea celor care cred că știu ce e mai bine pentru noi?