Mama-soacră în alb: O nuntă, o umilință și o răzbunare dulce

— Nu pot să cred! Viorica, ce faci? am șoptit printre dinți, cu ochii în lacrimi, privind-o cum pășea pe covorul roșu al sălii de evenimente, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă ca zăpada. Invitații se uitau ba la mine, ba la ea, șușotind cu fețe mirate. Mireasa și… cealaltă mireasă?

— Ce e, draga mea? Nu-i așa că-mi stă bine? a spus ea cu un zâmbet larg, prefăcându-se că nu vede privirile tăioase ale mamei mele și ale nașei.

Radu, soțul meu, stătea stingher lângă mine. Îl simțeam cum se ferește de privirea mea. Știa că mama lui avea mereu nevoie să fie în centrul atenției, dar niciodată nu crezusem că va merge atât de departe.

— Radu, fă ceva! am șoptit disperată.

El a ridicat din umeri. — E mama… Ce vrei să-i spun?

M-am simțit trădată. În ziua mea, în ziua noastră, nimeni nu avea curaj să-i spună Vioricăi că a depășit orice limită. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum lacrimile îmi ard ochii. Tata s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: — Nu-i lăsa să-ți strice ziua.

Dar era prea târziu. Toată lumea vorbea despre soacra-mireasă. Prietenele mele mă priveau cu milă, iar mama încerca să mă consoleze: — Las-o, dragă, să se facă de râs singură!

Am încercat să ignor totul și să mă bucur de petrecere. Dar la fiecare dans, la fiecare toast, Viorica era acolo, râzând zgomotos, făcând poze cu invitații mei, ba chiar s-a băgat între mine și Radu la tăierea tortului.

La un moment dat, am ieșit pe terasă să iau aer. Simțeam că mă sufoc. Lângă mine a venit Irina, sora mea mai mică.

— Nu poți să o lași să câștige! Trebuie să faci ceva!

— Ce? Să mă cert cu ea în fața tuturor? Să-i stric bucuria?

Irina a zâmbit șiret: — Nu-i nevoie de scandal. Fii mai deșteaptă ca ea!

Atunci mi-a venit ideea. Am intrat înapoi în sală și am cerut microfonul de la DJ. Toți invitații s-au întors spre mine. Am simțit cum mi se taie picioarele de emoție, dar am continuat:

— Dragi invitați, vă mulțumesc că sunteți aici cu noi! În această zi specială vreau să fac un moment unic: să o felicit pe doamna Viorica pentru curajul de a purta alb la nunta fiului ei! Să-i urăm toți „Casă de piatră!” pentru că astăzi avem două mirese!

Sala a izbucnit în râsete și aplauze. Viorica s-a făcut roșie la față și a încercat să râdă forțat, dar toată lumea știa că gluma era pe seama ei. Din acel moment, nimeni nu a mai luat-o în serios. Prietenele mele au început să facă poze cu ea ca „mireasa numărul doi”, iar copiii au început să-i spună „doamna mireasă”.

Radu a venit la mine și m-a luat de mână: — Nu credeam că ai atâta curaj… Îmi pare rău că nu te-am apărat.

— Poate data viitoare vei fi lângă mine, nu lângă mama ta… i-am răspuns cu o voce tremurată.

Spre finalul serii, Viorica s-a retras discret, iar eu am simțit pentru prima dată că am câștigat o bătălie importantă. Nu doar pentru mine, ci pentru toate femeile care au fost umilite de soacrele lor și au tăcut din rușine sau din teamă.

Acum, când privesc pozele de la nuntă și văd imaginea aceea absurdă cu două femei în alb lângă același bărbat, mă întreb: De ce trebuie să acceptăm lipsa de respect doar pentru că vine din familie? Cât timp vom mai lăsa orgoliile altora să ne umbrească fericirea?