Nu face asta pentru fiul tău. Voi spera, iar tu nu mă vei iubi niciodată – povestea Anei din Iași

— Ana, nu face asta doar pentru el! Nu pentru Vlad!
Vocea mamei răsuna în urechile mele, chiar dacă eram la sute de kilometri depărtare de apartamentul nostru mic din Tătărași. Stăteam în bucătăria lui Mihai, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, privind cum Vlad își aruncă ghiozdanul pe jos și trântește ușa camerei sale. Avea opt ani și o privire care mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria viață.

— Nu ești mama mea, să nu-mi spui ce să fac!
Cuvintele lui Vlad au tăiat aerul ca un cuțit. Mihai a oftat și a încercat să-l liniștească, dar eu am rămas nemișcată, cu inima strânsă. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară, dacă nu cumva greșisem acceptând să intru în viața lor.

Totul a început într-o toamnă ploioasă, când l-am cunoscut pe Mihai la serviciu. Era proaspăt văduv, tăcut și mereu obosit. La început, am vorbit doar despre proiecte și termene limită, dar într-o zi m-a invitat la o cafea. Am simțit că mă vede cu adevărat, că nu sunt doar „fata ciudată” care nu iese la țigară în pauză. După câteva luni, mi-a spus despre Vlad.

— E greu. Nu știe cum să reacționeze la oameni noi. Dar cred că ai putea să-l ajuți să se deschidă…

Am simțit o responsabilitate uriașă. Eu, care nu reușisem niciodată să-mi găsesc locul în propria familie — tata mereu nemulțumit, mama mereu îngrijorată — trebuia acum să fiu sprijin pentru un copil care nu mă voia acolo.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de încercări: mic dejunuri ratate, discuții tensionate despre teme, priviri reci la masa de seară. Vlad refuza să vorbească cu mine. Îi lăsam bilețele cu urări de succes la școală, dar le găseam mototolite sub patul lui. Mihai încerca să medieze:

— Dă-i timp. Și eu am avut nevoie de timp după ce am pierdut-o pe Irina…

Irina. Numele ei plutea mereu între noi ca o fantomă. Într-o seară, am găsit o fotografie cu ea și Vlad pe noptiera băiatului. Am simțit un val de gelozie și vinovăție. Cum aș fi putut concura cu amintirea unei mame pierdute?

Într-o duminică, am încercat să gătesc plăcinta preferată a lui Vlad, după rețeta Irinei pe care Mihai mi-o dăduse stângaci scrisă pe un bilețel. Vlad a gustat o linguriță și a împins farfuria:

— Nu e ca a mamei.

Am fugit în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Nu ești suficient de bună nici aici.”

Mihai m-a găsit mai târziu stând pe marginea patului.

— Ana… știu că e greu. Dar nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui.

— Ba da, Mihai! Trebuie! Dacă nici aici nu reușesc… unde mai am loc?

El m-a luat în brațe, dar am simțit că distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Seara târziu, când Vlad dormea, vorbeam despre viitorul nostru. Eu visam la o familie adevărată, el părea mereu obosit și prins între două lumi — cea veche și cea nouă.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Ana, tu nu vezi că te sacrifici? El nu te va iubi niciodată ca pe Irina. Iar Mihai… poate că nici el nu te iubește cu adevărat.

Am izbucnit:

— Mamă, nu mai spune asta! Eu cred că pot schimba ceva!

Dar noaptea, singură în patul rece din apartamentul lor, mă întrebam dacă nu avea dreptate.

A venit Crăciunul și am încercat să aduc puțină magie în casă: am împodobit bradul cu Vlad, am făcut cozonaci după rețeta bunicii mele. Pentru prima dată, Vlad a zâmbit când a gustat cozonacul.

— E bun…

Am simțit o speranță firavă crescând în mine. Poate că totuși…

Dar bucuria a durat puțin. În ziua următoare, Vlad s-a certat cu mine pentru că i-am aranjat jucăriile altfel decât era obișnuit.

— Nu ai dreptul! Tu nu ești mama mea!

Mihai a încercat să-l calmeze, dar eu am simțit că mă prăbușesc din nou.

Într-o seară geroasă de ianuarie, Mihai mi-a spus:

— Ana… poate că ar trebui să luăm o pauză. Pentru Vlad e prea mult…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am plecat fără să mă uit înapoi, cu valiza grea și inima goală.

Acum scriu aceste rânduri din garsoniera mea mică din Copou. Mă întreb dacă am greșit încercând să forțez iubirea într-o familie care nu era pregătită pentru mine. Oare chiar putem iubi pe cineva care rămâne mereu un străin? Sau ne mințim singuri că speranța e suficientă?

Poate că răspunsul îl aveți voi… Ce ați fi făcut în locul meu?