„Băiatul meu vrea să mă dea afară din propria casă” – Povestea Mariei din Iași

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa, cu tine peste tot prin casă! Ai promis că-mi lași apartamentul când termin facultatea, nu? Acum e momentul!

Vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de poze vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea atât de tare încât credeam că o să mi se spargă pieptul. Mă uitam la el, băiatul meu cel mare, același copil care venea plângând la mine când își julise genunchii în fața blocului. Acum era un bărbat de 35 de ani, cu ochii aprinși de furie și nerăbdare.

— Radu, dragul mamei, nu poți să mă dai afară din casa mea… Am muncit o viață pentru apartamentul ăsta. Tu și sora ta ați crescut aici, am tras toți la greu… Cum să mă lași pe drumuri?

El a oftat și a dat ochii peste cap.

— Nu te dau afară, dar trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiu. Tu poți dormi în bucătărie, acolo e cald și ai tot ce-ți trebuie. Eu și Irina avem nevoie de intimitate.

Irina, iubita lui Radu, stătea pe marginea canapelei și nu spunea nimic. Doar se uita la mine cu o privire rece, ca și cum eram un obiect incomod. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Sora lui Radu, Ana, era plecată la Cluj de ani buni și vorbea rar cu noi. De când murise soțul meu, Ion, totul se schimbase. Casa devenise prea mare pentru singurătatea mea, dar niciodată nu m-am gândit că propriii mei copii mă vor vedea ca pe o povară.

În acea seară nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la tavanul scorojit. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea blândă? Prea permisivă? Sau poate prea prezentă în viața lor? Am crescut singură doi copii după ce Ion s-a stins de cancer. Am făcut naveta la fabrica de confecții din Tătărași, am spălat haine la mână când nu aveam apă caldă, am pus deoparte fiecare leu pentru zile negre. Totul pentru ei.

A doua zi dimineață, Radu a venit cu o hârtie.

— Uite, mamă, am vorbit cu un notar. Dacă semnezi aici, apartamentul trece pe numele meu. Tu poți rămâne cât vrei, dar vreau să știu că e al meu. E mai bine așa pentru toată lumea.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat obrajii. Am privit blocurile cenușii din jur și mi-am adus aminte de anii ’80, când ne mutasem aici cu Ion și copiii mici. Atunci visam la o viață liniștită, la nepoți care să alerge prin casă, nu la certuri și hârtii notariale.

În zilele următoare, Radu a început să mă ignore. Vorbea doar cu Irina și ieșeau des împreună. Mâncam singură în bucătărie, iar el îmi lăsa bilețele cu ce are nevoie: „Nu uita să plătești întreținerea”, „Te rog să nu mai intri în camera mea fără să bați”. M-am simțit ca o chiriașă în propria casă.

Într-o seară, Ana m-a sunat din Cluj.

— Mamă, ce se întâmplă acolo? Radu mi-a scris că vrei să-i dai apartamentul…

Am izbucnit în plâns.

— Nu vreau nimic! El vrea să mă dea afară! Vrea să dorm în bucătărie!

Ana a tăcut o clipă.

— Vin acasă weekendul viitor. Nu semna nimic până atunci!

Când a venit Ana, atmosfera era deja irespirabilă. S-a certat cu Radu ore întregi. Eu stăteam în hol și ascultam cum copiii mei își aruncau vorbe grele:

— Cum poți să-i faci asta mamei? E casa ei! — striga Ana.
— Tu nu știi cum e să stai cu ea zi de zi! — răspundea Radu.

În noaptea aceea am adormit plângând. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: hainele vechi purtate ani la rând ca să le pot cumpăra lor rechizite noi; serile când veneam ruptă de oboseală și tot găteam ceva cald; zilele când mergeam la ședințele cu părinții și eram mândră de ei.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, nu semna nimic. Dacă vrea apartamentul, să-l cumpere! Tu ai dreptul să trăiești aici cât vrei tu!

Am dat din cap încet. Dar inima mea era frântă. Nu-mi doream scandaluri sau procese. Voiam doar liniște și dragoste.

În următoarele luni, Radu a devenit tot mai distant. Irina s-a mutat la el doar câteva zile pe săptămână. Eu am început să ies mai des prin parc sau la biserică, doar ca să nu-i mai văd fețele acre.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la primărie: „Solicitare evacuare – sesizare vecini privind gălăgie și conflicte familiale”. M-am prăbușit pe scaun. Vecinii mei mă știau de zeci de ani! Cum ajunsesem aici?

Am mers la preotul parohiei mele și i-am povestit totul.

— Maria, ai dreptul la demnitate. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea! Copiii trebuie să-și respecte părinții…

M-am întors acasă cu sufletul greu dar hotărâtă: nu voi ceda! Am vorbit cu un avocat care mi-a explicat că legea mă protejează. I-am spus lui Radu că nu voi semna nimic și că dacă vrea apartamentul trebuie să-l cumpere sau să aștepte până nu voi mai fi.

De atunci nu-mi mai vorbește aproape deloc. Ana mă sună des și mă vizitează când poate. Casa e mai tăcută ca niciodată, dar măcar știu că am luptat pentru demnitatea mea.

Mă întreb adesea: oare unde greșim noi, părinții? Cât trebuie să dăm din noi până când copiii uită cine suntem? Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar cere să dormiți în bucătărie?