Umbra unei străine în fotografia de la team building

— Cine e femeia asta? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul între noi ca pe o probă la proces.

Mihai a ridicat privirea din laptop, deranjat că i-am întrerupt seara. Pe ecran, fotografia de la team building: lacul Snagov, pontonul luminat de ghirlande, colegii lui în polare albastre cu logo-ul firmei, râsete, pahare de plastic. În mijloc, el. Și ea — necunoscută, cu părul prins lejer, într-un palton caramel, zâmbind larg. Mihai stătea lângă ea așa cum nu mai stătuse lângă mine de mult: relaxat, aproape protector, cu mâna pe spatele ei.

— E colega nouă, Irina. Ce-i cu tine? a răspuns Mihai, evitând să mă privească direct.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În ultimii ani, ne-am obișnuit cu rutina: el pleca dimineața devreme, venea târziu, vorbea puțin. Eu jonglam cu școala copiilor, jobul meu la contabilitate și grijile zilnice. Ne întâlneam la cină ca doi străini care împart aceeași masă. Dar fotografia asta era altceva. Era dovada că undeva, între facturi și teme la matematică, pierdusem ceva esențial.

— Nu-mi place cum te uiți la ea, Mihai. Nu-mi place cum stai lângă ea.

A oftat. — Nu e nimic între noi. E doar o poză.

Dar nu era doar o poză. Era un moment surprins în care el părea alt om. Un om care nu mai era al meu.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe întuneric, ascultând respirația lui regulată și încercând să-mi amintesc când ne-am îndepărtat atât de mult. M-am gândit la începuturile noastre: serile lungi din garsoniera din Militari, când visam împreună la o casă cu grădină și copii. La promisiunile făcute în fața altarului din biserica Sfântul Elefterie. La prima noastră vacanță la mare, când Mihai m-a ținut de mână în apă și mi-a spus că nu va lăsa niciodată să mă simt singură.

Acum eram singură chiar lângă el.

A doua zi am încercat să mă port normal. Am pregătit micul dejun pentru copii — Maria și Vlad — și am zâmbit fals când Mihai a intrat în bucătărie.

— Ai dormit bine? m-a întrebat el, evitând să mă privească.

— Da, am mințit.

La serviciu nu m-am putut concentra. Mi-am amintit de vorbele mamei: „Bărbații sunt ca niște copii mari. Dacă nu le dai atenție, o caută în altă parte.” Oare chiar așa era? Sau poate eu eram de vină că nu mai știam să fiu soție, ci doar mamă și contabilă?

Seara, după ce copiii s-au culcat, am deschis subiectul din nou.

— Mihai, te rog să fii sincer cu mine. Îți place de Irina?

A ezitat o clipă prea lungă.

— Nu știu… E altfel decât restul colegilor. E veselă, are mereu idei noi… Dar nu s-a întâmplat nimic între noi!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era nevoie să se fi întâmplat ceva fizic; faptul că el se gândea la ea era deja prea mult.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine acum?

A tăcut. Am plâns în baie ca să nu mă vadă copiii.

Zilele au trecut greu. Mihai era tot mai absent acasă și tot mai prezent pe WhatsApp — râdea la mesaje pe care nu mi le arăta niciodată. Am început să-l urmăresc pe Facebook: like-uri la pozele Irinei, comentarii subtile cu glume pe care nu le înțelegeam. Am devenit geloasă și suspicioasă, două sentimente care mă făceau să mă urăsc.

Într-o seară l-am confruntat direct:

— Dacă vrei să pleci la ea, spune-mi! Nu vreau să trăiesc în minciună!

Mihai a ridicat vocea pentru prima dată după mult timp:

— Nu vreau să plec! Dar nici nu mai pot trăi cu interogatoriile tale zilnice! M-ai transformat într-un suspect în propria mea casă!

Am izbucnit:

— Poate pentru că nu mai știu cine ești! Poate pentru că nu mai știu cine suntem!

A trântit ușa și a plecat la plimbare prin cartier. Am rămas singură cu gândurile mele și cu fotografia aceea blestemată care îmi bântuia mintea.

În weekend am mers la mama. Am plâns în brațele ei ca un copil.

— Ce să fac? Să-l las? Să lupt?

Mama m-a privit trist:

— Dragostea nu e doar despre începuturi frumoase. E despre răbdare și iertare. Dar dacă simți că nu mai poți avea încredere… atunci trebuie să te gândești la tine.

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Mihai. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea.

— Vreau să încercăm să reparăm ce s-a stricat între noi. Dar am nevoie să fii sincer cu mine și să lupți alături de mine pentru familia noastră.

Mihai a lăcrimat pentru prima dată după ani buni:

— Și eu vreau… Dar nu știu dacă mai putem fi ca înainte.

Ne-am îmbrățișat stângaci, doi oameni răniți care încă sperau la vindecare.

De atunci încercăm să ne regăsim: terapie de cuplu, seri fără telefoane, discuții sincere despre frici și dorințe. Nu e ușor — uneori mă uit la Mihai și încă văd umbra Irinei între noi. Alteori îl văd pe bărbatul pe care l-am iubit cândva.

Oare o fotografie poate distruge o familie? Sau poate fi începutul unei vindecări? Voi ce ați face dacă ați descoperi o astfel de umbră în viața voastră?