Două frigidere, o singură inimă: Povestea unei mame, a unui fiu și a granițelor iubirii

— Vlad, nu înțeleg! Cum adică vreți să vă luați frigider separat? Am spus, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce mă sprijineam de chiuvetă. Bucătăria noastră mică din cartierul Titan era martora atâtor amintiri: primele lui prăjituri, râsetele din serile de iarnă, mirosul de cozonac de Crăciun. Acum, totul părea să se destrame într-o clipă.

Vlad s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o cunoșteam. Era hotărât, dar și obosit. Ioana, soția lui, stătea puțin mai în spate, cu mâinile strânse la piept.

— Mamă, nu e vorba că nu ne place mâncarea ta sau că nu te iubim. Dar vrem să încercăm să gătim și noi, să avem spațiul nostru… Să fim o familie, dar și independenți.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum adică să fie independenți? Nu le-am dat tot ce am avut? Nu am muncit douăzeci de ani ca să aibă el tot ce-i trebuie? Am simțit cum se ridică în mine o furie amestecată cu neputință.

— Și eu ce sunt? O chiriașă în propria casă? Vreți să mă dați la o parte? Am ridicat vocea fără să vreau.

Ioana a încercat să intervină:

— Rodica, nu vrem să vă supărăm. Dar e greu să împărțim tot timpul spațiul… Avem și noi obiceiurile noastre. Poate că așa ar fi mai bine pentru toată lumea.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe scaunul vechi de lângă masă și am privit spre fereastră. Blocurile cenușii păreau mai reci ca niciodată. Mi-am amintit de tata, cum ne certa când nu voiam să mâncăm împreună. La noi în casă, masa era sfântă. Acum, totul se schimba.

În zilele următoare, atmosfera a devenit apăsătoare. Vlad și Ioana au început să-și cumpere ingrediente separate, să-și gătească singuri. Au adus un frigider mic pe hol, lângă ușa de la baie. Fiecare gest al lor era ca o rană nouă pentru mine. Mă simțeam inutilă, invizibilă.

Într-o seară, când Vlad s-a întors târziu de la serviciu, l-am așteptat în bucătărie.

— Vlad, tu chiar nu vezi cât mă doare? Ai uitat cine te-a crescut?

El s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să înțelegi că am crescut. Ioana și cu mine avem nevoie de spațiul nostru. Nu e împotriva ta.

— Dar eu unde mai sunt în viața ta?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Te iubim, dar avem nevoie de timp pentru noi.” Am plâns în hohote. M-am simțit trădată, abandonată chiar în propria casă.

Vecina mea, tanti Florica, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Rodico?

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, fată dragă… Așa-s copiii din ziua de azi. Vor libertate, dar uită cât ai tras pentru ei. Și fata mea mi-a făcut la fel… Acum stau singură cu pisica.

Am simțit un fior rece. Oare așa voi ajunge și eu?

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat singură la masă, cu farfuria neatinsă. Din camera lor se auzeau râsete și clinchet de pahare. M-am ridicat încet și am deschis ușa lor fără să bat.

— Vreau doar să vă spun ceva: dacă voi vreți să fiți o familie separată aici, atunci poate că ar trebui să vă găsiți casa voastră!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Mamă! Nu poți să ne dai afară!

— Nu vă dau afară… Dar nici nu pot trăi ca o străină lângă voi!

Ioana a început să plângă. Vlad s-a uitat la mine cu ochii plini de furie și tristețe.

— Bine! Dacă asta vrei…

Au început să caute chirie chiar din acea seară. În două săptămâni au plecat. Casa a rămas goală și rece. M-am trezit dimineața și am deschis ușa frigiderului vechi — era aproape gol. Am simțit că mi s-a rupt ceva în suflet.

Au trecut luni până când Vlad m-a sunat din nou.

— Mamă… Mi-e dor de tine. Putem veni la masă duminică?

Am plâns din nou — dar de data asta erau lacrimi dulci-amare. Am gătit sarmale ca pe vremuri și i-am așteptat cu inima strânsă.

Când au intrat pe ușă, am știut că nimic nu va mai fi ca înainte — dar poate că era timpul să-i las să crească.

Mă întreb uneori: unde se termină grija unei mame și unde începe libertatea copilului? Oare am greșit că am ținut atât de strâns? Sau poate tocmai iubirea prea mare doare cel mai tare?