Paznicul poveștilor: Iarna care mi-a răsturnat viața

— Nu înțeleg de ce trebuie să vină cineva nou, tocmai acum, când abia ne descurcăm cu salariile tăiate! am izbucnit, trântind ușa vestiarului. Mâinile îmi tremurau, iar respirația mi se aburea în aerul rece al dimineții. Era decembrie, iar fabrica de confecții din marginea Bacăului părea mai pustie ca niciodată.

— Liniștește-te, Ilinca, mi-a șoptit colega mea, Mariana. Poate omul ăsta chiar are nevoie de un loc de muncă.

Dar nu era vorba doar despre un loc de muncă. Era ceva ciudat la domnul Călin, paznicul nou. Avea ochii mici, cenușii, și o voce atât de calmă încât îți dădea fiori. În prima zi, a venit cu o geantă veche din piele și s-a prezentat scurt: „Sunt aici să păzesc poveștile voastre.” Toți am râs, crezând că glumește. Dar nu glumea.

În fiecare seară, după ce ieșeam din tură, îl vedeam plimbându-se printre halele goale, vorbind singur sau notând ceva într-un carnețel ponosit. Într-o noapte, l-am surprins stând lângă vechiul depozit, acolo unde tata lucra înainte să moară. M-am apropiat încet.

— Ce faceți aici? am întrebat, încercând să-mi ascund nervozitatea.

— Ascult, Ilinca. Fiecare loc are povestea lui. Și fiecare om are o poveste pe care încearcă să o uite.

M-am înfuriat. Cum își permitea să vorbească despre povești când eu încercam să uit tot ce s-a întâmplat cu tata? Tata fusese acuzat pe nedrept că a furat materiale din fabrică și a murit la scurt timp după scandal. Mama nu mai vorbea cu nimeni, iar eu mă chinuiam să țin casa și pe fratele meu mai mic, Radu.

În zilele următoare, lucrurile au început să se schimbe. Mariana a găsit o scrisoare anonimă în dulapul ei: „Adevărul iese mereu la iveală.” O altă colegă a jurat că l-a văzut pe domnul Călin vorbind cu directorul în miez de noapte. Zvonurile au început să circule: că paznicul e pus să ne spioneze, că vrea să descopere cine fură acum din fabrică sau că e rudă cu cineva din conducere.

Într-o seară geroasă, l-am găsit pe Radu plângând în bucătărie.

— Ilinca, tu crezi că tata chiar a furat?

Mi s-a pus un nod în gât. Nu știam ce să-i răspund. Am simțit cum toată greutatea iernii apăsa pe umerii mei.

— Nu știu, Radu… Dar trebuie să aflăm adevărul.

A doua zi, am decis să-l confrunt pe domnul Călin.

— De ce sunteți aici cu adevărat? Ce vreți de la noi?

M-a privit lung și mi-a răspuns cu o voce joasă:

— Sunt aici pentru că cineva trebuie să spună adevărul. Și pentru că tatăl tău merită dreptate.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Cum știa despre tata? De ce îi păsa?

— Cine sunteți dumneavoastră?

A zâmbit trist:

— Am fost prieten cu el. Mi-a cerut să am grijă de voi dacă i se întâmplă ceva. Dar am venit prea târziu…

Am izbucnit în plâns. Toți anii aceia de tăcere și rușine s-au prăbușit peste mine.

— Dacă știți ceva despre ce s-a întâmplat atunci… vă rog, spuneți-mi!

În acea noapte, domnul Călin mi-a povestit totul: cum tata descoperise că directorul fura bani din fabrică și voia să-l denunțe; cum fusese amenințat și forțat să tacă; cum totul fusese mușamalizat după moartea lui.

— Dar de ce nu ați spus nimic până acum? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că mi-a fost frică. Și pentru că am sperat că poate povestea asta va rămâne îngropată sub zăpadă. Dar iarna asta nu vrea să uite nimic.

Am decis împreună să mergem la poliție cu dovezile pe care le strânsese domnul Călin în toți acești ani: scrisori, documente, înregistrări vechi. A urmat o anchetă lungă și dureroasă. Directorul a fost demis și anchetat pentru delapidare. Mama a început să vorbească din nou, iar Radu a prins curaj să meargă la liceu fără teamă că va fi arătat cu degetul.

Fabrica nu s-a schimbat peste noapte, dar oamenii au început să creadă din nou în dreptate. Iar eu am învățat că uneori poveștile trebuie spuse, oricât ar durea.

Acum, când privesc fulgii mari care cad peste orașul nostru cenușiu, mă întreb: câte povești mai zac îngropate sub tăcere? Și câți dintre noi avem curajul să le scoatem la lumină?