Crăciunul Sub Tavanul de Sticlă: Lupta Mea Pentru Echitate Într-o Familie Patchwork

— Nu e corect, mamă! De ce Vlad a primit telefon și eu doar o carte? vocea Ioanei a spart liniștea din sufragerie, în timp ce luminițele din brad pâlpâiau parcă mai stins ca niciodată. M-am oprit cu mâna pe fundița roșie a ultimului cadou și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Soțul meu, Cătălin, s-a uitat la mine cu acea privire pe care o uram: „Ți-am spus eu că o să fie scandal.”

În fiecare an, Crăciunul era pentru mine un prilej de speranță. Îmi imaginam mereu că, măcar atunci, vom fi cu toții o familie adevărată. Dar realitatea era alta: eu, Marta, cu fiul meu Vlad din prima căsnicie, Cătălin cu Ioana lui, fiecare cu răni nevindecate și orgolii ascunse sub zâmbete de sărbătoare.

Înainte de a mă recăsători cu Cătălin, am jurat că voi fi o mamă corectă pentru amândoi copiii. Dar când a venit vremea cadourilor, m-am trezit prinsă între dorința de a-l răsfăța pe Vlad, care trecuse printr-un an greu după ce tatăl lui s-a mutat în Germania, și nevoia de a nu o face pe Ioana să se simtă mai puțin iubită. Am ales să-i iau lui Vlad un telefon nou – visul lui de luni întregi – iar Ioanei o carte rară despre pictură, pasiunea ei.

— Marta, nu vezi că nu e echitabil? mi-a șoptit Cătălin în seara dinaintea Crăciunului. „Ioana o să creadă că nu contează pentru tine.”

— Nu e adevărat! Cartea aia e specială, am căutat-o săptămâni întregi!

— Dar nu valorează cât un telefon! a ridicat el tonul.

Am tăcut. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama făcea diferențe între mine și sora mea mai mică. Mi-am jurat atunci că nu voi repeta greșelile ei. Dar iată-mă aici, sub același tavan de sticlă al nedreptăților nerostite.

Dimineața de Crăciun a venit cu miros de cozonac și promisiuni fragile. Vlad a deschis cutia cu telefonul și a țipat de bucurie. Ioana a zâmbit politicos la carte, dar ochii ei au fugit spre cutia goală de la Vlad. Am simțit cum ceva se rupe între noi.

După masa de prânz, Ioana s-a încuiat în camera ei. Cătălin m-a privit acuzator:

— Ți-am spus că o să sufere. N-ai ascultat.

— Și Vlad? El nu merita nimic după tot ce-a trăit anul ăsta?

— Nu despre asta e vorba! Trebuia să fie la fel pentru amândoi!

Am ieșit pe balcon cu ochii în lacrimi. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, tu cum făceai când eram mici?

A oftat greu:

— Marta, niciodată nu-i poți mulțumi pe toți. Dar să nu uiți: copiii simt când faci diferențe.

În seara aceea, Ioana a ieșit din cameră doar ca să-și ia apă. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ioana, știu că ești supărată. Cartea aia… chiar m-am gândit la tine.

— Nu contează… Vlad e mereu mai important aici.

M-a durut mai tare decât orice reproș direct. Am vrut să-i spun că nu e adevărat, dar am simțit că orice cuvânt ar fi sunat fals.

Zilele următoare au fost pline de tăceri grele. Vlad era fericit cu telefonul lui, dar parcă nici el nu mai râdea ca înainte. Cătălin dormea pe canapea, iar eu mă simțeam strivită între două lumi care nu voiau să se unească.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

— Ioana mi-a zis că tu mă iubești mai mult pentru că sunt al tău… Și că ea n-o să fie niciodată ca mine.

Mi s-a rupt sufletul. Am realizat că oricât m-aș strădui, copiii noștri trăiesc mereu cu teama că nu sunt iubiți la fel. Cătălin m-a găsit plângând la bucătărie.

— Poate ar trebui să ne gândim dacă familia asta chiar funcționează… a spus el încet.

Am simțit cum tot ce am construit se clatină. Am vrut să țip, să dau vina pe el sau pe copii, dar am știut că vina era și a mea: pentru că nu am avut curajul să spun adevărul despre cât de greu e să fii mamă într-o familie patchwork.

A trecut Crăciunul și nimic nu mai era la fel. Ioana s-a mutat la mama ei pentru o vreme. Vlad a început să vorbească mai puțin cu mine. Cătălin s-a închis în muncă. Iar eu am rămas cu întrebarea care mă macină și azi:

Oare există cu adevărat echitate într-o familie ca a noastră? Sau ne mințim frumos de dragul unor sărbători perfecte? Voi ce credeți?