Când am avut cea mai mare nevoie de sprijin, familia soțului m-a lăsat singură: Nu voi mai fi colacul lor de salvare

— Nu înțeleg ce vrei de la noi, Irina. Ai venit aici cu problemele tale, dar noi nu putem face nimic, a spus Mariana, cumnata mea, cu voce rece, în timp ce ceilalți membri ai familiei priveau în podea.

Stăteam în mijlocul sufrageriei lor, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară în luna aceea când încercam să le explic cât de greu îmi este după ce mi-am pierdut locul de muncă și mama s-a îmbolnăvit grav. Mă așteptam la empatie, la o mână întinsă, la un gest mic care să-mi arate că nu sunt singură. Dar privirile lor goale și răceala din aer mă făceau să mă simt ca un intrus.

— Nu cer bani, doar… poate cineva să stea cu Maria două ore pe săptămână? Să pot merge la interviuri, am spus cu voce stinsă, privind spre soacra mea, doamna Lidia.

Ea a oftat teatral și a dat din cap:

— Toți avem probleme, draga mea. Și eu am reumatism, și fratele lui Vlad are serviciu nou… Nu putem să-ți purtăm și ție de grijă.

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Toți anii în care am fost acolo pentru ei — când au avut nevoie de cineva să-i ducă la doctor, când le-am făcut cumpărături sau am stat cu copiii lor — toate acele momente păreau șterse cu buretele. M-am ridicat încet de pe canapea și am plecat fără să mai spun nimic.

Pe drum spre casă, lacrimile mi se prelingeau pe obraji. Vlad m-a sunat abia seara:

— Ce-ai pățit? De ce ai plecat așa?

— Nu mai pot, Vlad. M-am săturat să fiu mereu cea care ajută, dar când eu am nevoie… nu există nimeni pentru mine.

A tăcut. Știam că îi e greu să aleagă între mine și familia lui. Dar nu mai puteam duce singură tot greul.

A doua zi dimineață, Maria s-a trezit cu febră. Am sunat-o pe mama mea, dar era la spital pentru tratament. Am încercat să-l sun pe Vlad — nu răspundea. Am simțit cum mă sufoc de neputință. M-am uitat la fetița mea și i-am promis în gând că nu o voi lăsa niciodată singură.

În acea după-amiază, am decis să merg la interviul programat, chiar dacă Maria era bolnavă. Am luat-o cu mine, învelită bine și cu o sticlă de apă în geantă. La recepție, secretara m-a privit ciudat când a văzut copilul lângă mine.

— Nu aveți cu cine s-o lăsați?

— Nu… nu am pe nimeni.

Mi-am dat seama cât de adevărat era acest lucru. Nu aveam pe nimeni. Familia soțului meu mă vedea ca pe o povară, iar Vlad era tot mai absent.

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am spus hotărâtă:

— De azi înainte nu mai vreau să fiu colacul de salvare al familiei tale. Dacă nu pot fi acolo pentru mine și pentru Maria când avem nevoie, nu mai pot fi nici eu acolo pentru ei.

A ridicat din umeri:

— Ești prea sensibilă. Așa sunt oamenii, fiecare cu ale lui…

— Nu e vorba de sensibilitate. E vorba de respect și reciprocitate. Dacă nu primesc nimic înapoi, nu mai pot da la nesfârșit.

În zilele următoare, telefoanele lor au început să sune din ce în ce mai rar. Mariana m-a sunat doar ca să mă întrebe dacă pot lua copiii ei de la școală. I-am spus calm:

— Îmi pare rău, dar nu pot.

A tăcut câteva secunde:

— S-a întâmplat ceva?

— Da. Am decis să mă pun pe mine pe primul loc.

Am simțit o ușurare ciudată după acea conversație. Pentru prima dată în viață, nu mă mai simțeam vinovată că spun „nu”. Am început să caut sprijin în alte părți — la prietene vechi, la vecina mea, doamna Stela, care mi-a adus o supă caldă când a aflat că Maria e bolnavă.

Vlad a devenit tot mai distant. Într-o seară, după ce Maria a adormit, l-am întrebat:

— Tu de partea cui ești?

A oftat:

— Nu vreau conflicte…

— Dar eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Nu mi-a răspuns. Atunci am știut că trebuie să mă bazez doar pe mine.

Au trecut luni de zile până când am reușit să-mi găsesc un nou loc de muncă și să-mi reconstruiesc viața fără ajutorul lor. Familia lui Vlad a încetat să mă caute aproape complet. Vlad însuși părea tot mai străin — ca și cum fiecare limită pusă între mine și familia lui era o limită pusă și între noi doi.

Într-o zi, Mariana m-a întâlnit întâmplător la supermarket. S-a apropiat jenată:

— Irina… poate am greșit cu tine. Dar știi cum e… fiecare are grijile lui.

Am zâmbit trist:

— Știu. Tocmai de aceea am decis să am grijă de mine.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei ca mine au fost crescute să creadă că trebuie să fie mereu acolo pentru toți ceilalți? Câte dintre noi uităm că merităm sprijin și respect? Poate e timpul să vorbim deschis despre limitele sănătoase în familie — voi ce părere aveți?