Nu-mi voi abandona fiul: Dragostea unui tată în fața prejudecăților

— Radu, nu mai pot! Ori alegi copilul ăsta, ori pe mine! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la aburii anilor. Rareș, băiatul meu de șapte ani, stătea ascuns după ușa frigiderului, cu ochii mari și umezi. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină. Cum să aleg între mama care m-a crescut și fiul pe care îl iubesc mai mult decât orice pe lume?

Totul a început acum doi ani, când soția mea, Irina, a plecat fără să se uite înapoi. A spus că nu mai poate, că viața cu un copil cu autism e prea grea. A lăsat doar un bilet pe masă: „Îmi pare rău, Radu. Nu pot.” Am rămas singur cu Rareș și cu toate întrebările lui mute. Mama a venit atunci să mă ajute, dar ajutorul ei s-a transformat încet-încet într-o povară.

— Copilul ăsta nu e normal, Radu! Nu vezi că nu vorbește? Că nu se joacă cu ceilalți? Ce o să zică lumea? Ce o să zică vecinii?

Am încercat să-i explic de zeci de ori ce înseamnă autismul. Am dus-o la psiholog, am pus-o să citească articole, am rugat-o să vină cu noi la terapie. Dar ea rămânea mereu blocată în rușinea ei, în frica de gura lumii.

— Pe vremea mea nu existau prostii din astea! Copiii erau sănătoși sau… nu mai erau! spunea ea cu o duritate care mă făcea să tremur.

Într-o seară, după ce Rareș a avut o criză și a spart o farfurie, mama a început să țipe la el. L-am găsit ghemuit sub masă, plângând fără sunet. Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

— Dacă nu-l duci la un centru special, eu plec! Nu pot trăi așa!

Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă sunt un fiu nerecunoscător sau un tată egoist. Dar dimineața, când l-am văzut pe Rareș cum își lipea fruntea de geam și urmărea porumbeii din fața blocului, am știut răspunsul.

— Mamă, dacă trebuie să aleg… îl aleg pe Rareș. E fiul meu. Nu-l abandonez.

A izbucnit în plâns și a început să-și strângă lucrurile. Trei zile mai târziu, a plecat la sora ei din Ploiești. Nici măcar nu s-a uitat la Rareș când a ieșit pe ușă.

Au urmat luni grele. Salariul meu de profesor suplinitor abia ne ajungea pentru chirie și terapie. Vecinii șușoteau pe scară când treceam cu Rareș de mână. „Ăla-i băiatul ăla ciudat”, „Săracul Radu, ce-a pățit cu nevasta și copilul…” Uneori mă opream la colțul blocului și mă uitam la ceilalți tați care își duceau copiii la fotbal sau la înghețată. Mă întrebam dacă Rareș va putea vreodată să facă lucrurile astea simple.

Într-o zi, la școală, directoarea m-a chemat în birou.

— Domnule Popescu, am primit plângeri de la părinți. Spun că fiul dumneavoastră îi sperie pe ceilalți copii. Poate ar fi mai bine să-l transferați…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din birou fără să spun nimic și m-am dus direct la Rareș, care desena cercuri pe o foaie albă. L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am sunat-o pe mama, dar nu mi-a răspuns. Am încercat să vorbesc cu Irina, dar mi-a spus rece că nu vrea să audă de noi. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea singurătății.

Dar apoi s-a întâmplat ceva neașteptat. O vecină nouă, doamna Lidia, a venit într-o zi la ușa noastră cu o tavă de prăjituri.

— Am auzit că aveți un băiețel special. Știți… și nepotul meu are autism. Dacă vreți, vă pot ajuta cu niște contacte de terapeuți buni.

Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singur. Cu ajutorul Lidiei am găsit un grup de sprijin pentru părinți ca mine. Am început să mergem împreună la întâlniri, să povestim despre fricile noastre, despre rușinea care ne apasă și despre micile victorii zilnice: când Rareș a spus primul „tata”, când a desenat un soare galben sau când m-a privit în ochi preț de câteva secunde.

Încet-încet am început să mă împac cu ideea că familia nu înseamnă doar sânge sau tradiție. Familia poate fi formată din oameni care te acceptă așa cum ești și care nu te judecă pentru ceea ce nu poți schimba.

Mama încă nu mi-a dat niciun semn. Uneori mă gândesc dacă îi e dor de noi sau dacă încă mai crede că am ales greșit. Dar știu că n-aș putea niciodată să-l abandonez pe Rareș doar ca să fiu pe placul ei sau al lumii.

Într-o seară târzie, după ce l-am culcat pe Rareș și m-am uitat la el cum doarme liniștit, m-am întrebat: Oare câți părinți ca mine sunt forțați să aleagă între dragostea pentru copil și presiunea familiei? Cât de mult contează ce spune lumea atunci când e vorba de fericirea propriului tău copil?

Poate că nu voi avea niciodată răspunsuri simple. Dar știu sigur un lucru: nu-mi voi abandona niciodată fiul. Voi lupta pentru el până la capăt.

Voi ce ați face dacă ați fi puși în fața unei astfel de alegeri? Ce înseamnă pentru voi familia adevărată?