Între două focuri: Povestea mea despre iertare și familie

— Nu vreau să o mai văd în casa asta, Raluca! Ai înțeles? vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Mâinile îi tremurau pe cana de cafea, iar ochii îi ardeau de furie și durere. Eu stăteam în prag, cu palmele strânse la piept, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Mama, Elena, stătea pe hol, cu spatele drept și privirea pierdută în podeaua tocită.

— Sorin, te rog… e mama mea. Nu are unde să se ducă. E bolnavă, nu mai poate sta singură, am spus cu voce joasă, aproape șoptită.

El s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind sub greutatea lui. — Poate că trebuia să se gândească la asta înainte să-mi distrugă familia! Ai uitat ce ne-a făcut? Ai uitat cum a mințit?

Nu uitasem. Nu aveam cum să uit. Cu trei ani în urmă, mama îmi spusese o minciună care ne-a schimbat viața. Îmi ascunsese că tata avea datorii uriașe la bancă și că riscam să pierdem apartamentul. Sorin aflase abia când executorul judecătoresc a venit la ușă cu somația. Atunci s-a simțit trădat, nu doar de ea, ci și de mine, pentru că nu i-am spus nimic. De atunci, între ei s-a ridicat un zid rece, iar eu am rămas prinsă între două focuri.

Acum, mama avea nevoie de noi. Fusese diagnosticată cu diabet și început de Alzheimer. Nu mai putea locui singură. Fratele meu, Cătălin, era plecat în Germania de ani buni și nu părea dispus să se întoarcă pentru nimic în lume.

În acea seară, după ce Sorin a plecat trântind ușa, am rămas singură cu mama. Am dus-o în camera de oaspeți și am ajutat-o să se așeze pe pat.

— Nu vreau să vă stric viața, Ralu. Dacă vrei, pot să mă duc la azil… a spus ea încet.

— Nu vorbi prostii! Ești mama mea. O să găsim o soluție.

Dar nu știam ce soluție. În fiecare zi mă simțeam mai vinovată: față de Sorin, pentru că îi ceream să accepte pe cineva care l-a rănit; față de mama, pentru că nu puteam să-i ofer liniștea de care avea nevoie.

Zilele au trecut greu. Sorin venea târziu acasă și nu schimba nicio vorbă cu mama. Eu încercam să le fiu punte, dar fiecare discuție se termina cu reproșuri sau tăceri apăsătoare.

Într-o duminică dimineață, l-am găsit pe Sorin în bucătărie, privind pe geam la ploaia măruntă care bătea în sticlă.

— Sorin… te rog să mă asculți. Știu că te-a rănit ce s-a întâmplat. Știu că nu poți uita sau ierta ușor. Dar e mama mea… dacă ai fi tu în locul meu?

A oftat adânc și a dat din cap.

— Nu pot, Raluca. Îmi pare rău. Nu pot să trăiesc sub același acoperiș cu ea. Mă sufocă amintirile alea…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit afară în ploaie fără umbrelă și am plâns pe banca din fața blocului. M-am gândit la tata, la copilăria mea, la serile când mama îmi citea povești și la cât de mult își dorise să ne protejeze pe mine și pe Cătălin de adevărul urât al vieții lor.

Într-o zi, mama a avut un episod grav: a uitat unde se află și a încercat să iasă din casă în pijama. Am găsit-o plângând pe scara blocului.

— Nu mai pot, Ralu… Sunt o povară pentru tine…

Am dus-o înapoi și am sunat la Cătălin. L-am rugat să vină măcar o lună să mă ajute.

— Nu pot, Ralu! Am serviciu aici, am familie… De ce nu o duci la un centru specializat? Toată lumea face asta acum…

Am simțit cum mă sufoc între responsabilități și vinovăție. Seara i-am spus lui Sorin:

— Dacă nu poți accepta ca mama să stea aici, atunci eu voi merge cu ea unde va fi nevoie. Nu pot s-o abandonez.

Sorin m-a privit lung, cu ochii umezi:

— Și eu ce fac? Pierd totul din cauza trecutului ei?

— Poate că nu trecutul e problema… ci faptul că nu putem ierta.

A doua zi am început să caut centre pentru bătrâni. Am vizitat câteva locuri reci, impersonale, unde bătrânii priveau pe fereastră cu ochi goi. Mi-am dat seama că nu pot face asta mamei mele.

Într-o seară am găsit-o pe mama scriind ceva într-un carnețel vechi:

— Ce faci acolo?

— Îmi scriu amintirile… Poate când n-o să mai știu cine sunt, le vei citi tu pentru mine…

Am plâns împreună mult timp în acea noapte.

În cele din urmă, Sorin a acceptat să încercăm terapia de familie. Au fost luni grele, cu multe lacrimi și reproșuri. Mama și-a cerut iertare încă o dată. Sorin a început să vadă dincolo de greșeala ei — să vadă femeia care mi-a dat viață și care acum avea nevoie de noi.

Nu știu dacă rana dintre ei se va vindeca vreodată complet. Dar am învățat că uneori iertarea nu e un act singular, ci un drum lung pe care îl parcurgi zi de zi.

Mă întreb adesea: câte familii sunt sfâșiate între trecut și prezent? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?