„Adu copiii, dar nu uita portofelul”: Povara moștenirii și tăcerii într-o familie românească

— Mariana, vezi că sâmbătă să vii cu copiii la noi, dar să nu uiți portofelul!
Vocea mamei răsună în telefon, tăioasă și grăbită, ca și cum ar fi vrut să termine repede discuția. M-am oprit din împachetatul pachețelului pentru școală al Ilincăi și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mama îmi amintea, pe un ton prea apăsat, că orice vizită la ei implică și o contribuție financiară. De când tata s-a îmbolnăvit și pensia lor abia le ajunge pentru medicamente, fiecare întâlnire de familie e umbrită de bani.

M-am uitat la ceas. Era deja târziu, dar știam că nu pot refuza. Copiii mei, Ilinca și Vlad, adorau grădina bunicilor din satul Ciorogârla. Pentru ei, era un colț de rai: cireși bătrâni, straturi de roșii și miros de busuioc proaspăt. Pentru mine însă, fiecare drum acolo era o întoarcere în timp, la certurile părinților mei, la tăcerile apăsătoare dintre mese și la sentimentul că niciodată nu sunt destul.

Sâmbătă dimineața, am urcat copiii în mașină și am pornit spre sat. Pe drum, Vlad m-a întrebat:
— Mami, de ce e bunica mereu supărată?
Am ezitat. Cum să-i explic unui copil de opt ani că supărarea bunicii e ca o pătură grea care acoperă totul? Că e formată din ani de muncă, lipsuri și vise neîmplinite?

Când am ajuns, mama ne aștepta în poartă. Tata stătea pe bancă, cu bastonul între genunchi, privind în gol. Grădina era năpădită de buruieni. M-am uitat la mâinile mamei: crăpate, cu unghiile negre de pământ.

— Nu mai pot, Mariana. Nu mai pot singură. Uite cum arată totul!
Vocea ei s-a spart într-un plâns scurt, rușinat. Copiii s-au ascuns după mine.

Am început să smulg buruieni, să ud roșiile, să culeg merele căzute. Mama tăcea lângă mine. Din când în când, îmi arunca priviri scurte, ca și cum ar fi vrut să spună ceva important, dar nu găsea curajul.

La prânz, tata a încercat să destindă atmosfera:
— Pe vremea mea, nu stătea nimeni cu mâinile-n sân!
Mama a oftat adânc:
— Pe vremea ta eram tineri și sănătoși… Acum ne uităm la grădină ca la o povară.

După masă, copiii au fugit la cireși. Eu am rămas cu părinții la masă. Mama a început să vorbească încet:
— Mariana… tu știi că noi nu mai putem ține casa asta. Ne gândim să o vindem.

Mi s-a tăiat respirația.
— S-o vindeți? Dar aici am crescut! Copiii iubesc locul ăsta!
— Și ce vrei să facem? Să murim aici de foame? Tu vii doar sâmbătă…

Tata a lovit cu bastonul în podea:
— Nu vreau să plec din casa mea!

A urmat o ceartă surdă între ei. Eu am rămas prinsă între două lumi: datoria față de părinți și nevoia de a-mi proteja propriii copii de tensiunile astea. M-am simțit mică și neputincioasă.

Seara, după ce copiii au adormit în camera veche cu miros de levănțică uscată, mama a venit la mine cu o cutie veche de carton.
— Uite… aici sunt toate actele casei. Am pus și niște bani deoparte… dacă se întâmplă ceva cu noi…
Am simțit un nod în gât.
— Mamă… nu vreau să vorbim despre asta acum.
Ea m-a privit lung:
— Dar când? Când o să fie prea târziu?

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. Tata sforăia greu în camera alăturată. M-am ridicat și am ieșit afară. Grădina era luminată de lună; totul părea liniștit doar la suprafață.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu un măr stricat:
— Mami, de ce nu mai are bunica grijă de grădină?
I-am spus doar atât:
— Pentru că uneori oamenii obosesc…

Când am plecat spre București, mama m-a strâns tare în brațe:
— Să nu uiți portofelul data viitoare…
Am simțit că nu era doar o glumă amară; era strigătul ei după ajutor.

În lunile care au urmat, discuțiile despre vânzarea casei au devenit tot mai dese. Fratele meu, Radu, care locuia în Germania, suna rar și spunea mereu același lucru:
— Faceți cum credeți voi mai bine… Eu nu pot ajuta de aici.
Mama se simțea trădată; tata devenea tot mai retras.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând pe banca din grădină, privind spre cireșul bătrân:
— Știi ce mă doare cel mai tare? C-am muncit toată viața pentru voi… și acum simt că n-am rămas cu nimic.
Am luat-o de mână:
— Ai rămas cu noi…
Ea a zâmbit trist:
— Dar voi sunteți mereu pe fugă…

Într-un final, am decis să venim mai des la ei. Am început să lucrăm împreună grădina, copiii au plantat flori noi lângă aleile vechi. Tata a început să povestească din nou despre copilăria lui; mama a prins curaj să râdă.

Dar rana rămâne: banii sunt mereu o problemă; viitorul casei e nesigur; iar între noi plutește mereu sentimentul că nu spunem tot ce avem pe suflet.

M-am întrebat adesea: oare câte familii românești trăiesc aceeași poveste? Oare vom avea vreodată curajul să fim sinceri unii cu alții până la capăt? Sau vom continua să ne ascundem durerile sub glume amare și tăceri apăsătoare?