„Doar mătușa cu apartamentul”. Povestea despre cum familia poate răni cel mai tare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei mele pline de umbre. Era seară, iar lumina slabă a lămpii abia reușea să alunge întunericul care se strecurase între noi. Irina, nepoata mea, stătea cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu marginea puloverului.

— Mătușă Lidia… nu e ceea ce crezi…

Dar știam prea bine ce era. Am găsit actele pe care le ascunsese în geantă: o procură falsificată, o cerere de succesiune anticipată, totul pregătit ca să-mi ia apartamentul. Apartamentul meu, singura mea avere, locul unde am trăit toată viața și unde am adunat amintiri, cărți și vise spulberate.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum mi se taie respirația. M-am uitat la Irina și am văzut nu copilul pe care l-am crescut când sora mea era plecată la muncă în Italia, ci o străină. O femeie tânără, cu ochii umezi și buzele strânse într-o linie încăpățânată.

— De ce? am șoptit. De ce tu?

Irina a ridicat privirea spre mine, iar în ochii ei am văzut rușine și furie.

— Pentru că nu mai pot! Toată viața am trăit cu promisiuni goale. Mama mi-a spus mereu că tu ai totul și noi nimic. Că ție ți-a fost ușor, că ai avut apartamentul ăsta de la bunici, că nu ai copii de crescut…

M-am ridicat brusc.

— Ușor? Crezi că mi-a fost ușor? Am muncit 35 de ani ca profesoară, am renunțat la familie ca să vă ajut pe voi! Am stat nopți întregi cu tine când aveai febră, am plătit meditațiile tale la matematică…

Irina a izbucnit în plâns.

— Știu… dar nu mai pot să trăiesc în chirie cu Vlad și fetița noastră. Mama zice că tu oricum nu ai nevoie de atâta spațiu…

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. Sora mea, Mariana, mereu geloasă pe mine pentru că părinții ne-au lăsat mie apartamentul din București. Ea a plecat la muncă în străinătate și m-a lăsat să cresc copilul ei, dar niciodată nu mi-a iertat asta.

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Deci tu și mama ta ați pus totul la cale? Să mă dați afară din propria casă?

Irina s-a ridicat și ea.

— Nu voiam să fie așa… Dar mama zice că e dreptul nostru. Că tu ești singură și bătrână…

Am izbucnit:

— Singură și bătrână? Asta sunt pentru voi? O povară? Un obstacol?

Irina a tăcut. Am simțit cum întreaga mea viață se prăbușește. Toate sacrificiile mele — serile petrecute corectând teze, banii dați pe hainele Irinei când Mariana nu trimitea nimic din Italia, vacanțele ratate ca să plătesc facturile — toate păreau inutile.

Mi-am adus aminte de tata, cum îmi spunea mereu: „Familia e tot ce ai.” Dar ce faci când familia te trădează?

A doua zi dimineață am sunat-o pe Mariana. Vocea ei era rece.

— Lidia, nu face atâta caz. E doar un apartament. Irina are nevoie de el mai mult decât tine.

— E casa mea! am țipat. Cum poți să-mi faci una ca asta?

— Ai avut destul. E rândul nostru acum.

Am închis telefonul tremurând. M-am dus la avocat. Am aflat că actele nu aveau valoare legală fără semnătura mea, dar rana era deja făcută. Nu mai era vorba despre apartament, ci despre demnitatea mea.

În zilele următoare, rudele au început să mă sune. Unchiul Gheorghe: „Lidia, nu fi rea! Irina are un copil mic…” Verișoara Camelia: „Poate ar trebui să te gândești la viitorul lor…” Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine.

Singura care m-a vizitat a fost vecina mea, doamna Stela.

— Lidia dragă, nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce-i al tău! Familia… uneori te rănește cel mai tare.

Am plâns în brațele ei ca un copil. M-am simțit pentru prima dată văzută și ascultată.

Au trecut săptămâni. Irina nu m-a mai sunat. Mariana mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită.”

Într-o seară, am găsit pe ușă un bilețel scris stângaci: „Îmi pare rău.” Era de la Irina. N-am putut să-l arunc, dar nici să-l iert n-am reușit încă.

Acum stau singură în apartamentul meu și mă gândesc: oare chiar familia e tot ce avem? Sau uneori trebuie să ne alegem singuri familia — dintre cei care ne respectă și ne iubesc cu adevărat?

Poate că nu sunt decât „mătușa cu apartamentul”, dar azi sunt și femeia care a spus „ajunge”.

Mă întreb: câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Cât valorează demnitatea noastră atunci când cei dragi ne trădează?