Unde ai fost, mamă, când aveam nevoie de tine?

— Nu înțeleg de ce nu vine să mă îmbrățișeze! Ce i-am făcut eu copilului ăstuia? vocea soacrei mele, doamna Stanciu, răsună ascuțit în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe cana de ceai, și simt cum un val de amintiri mă izbește fără milă.

— Poate… poate are nevoie de timp, încerc eu să spun, dar vocea mi se frânge. Nu pot să nu mă gândesc la mama mea, la fel de absentă ca și acum douăzeci de ani, când aveam nevoie disperată de ea.

— Timp? Timp pentru ce? Să uite că are bunică? continuă soacra mea, ridicând din sprâncene. Și tu, unde ai fost azi când l-am rugat să vină la masă? Parcă nici tu nu mai ești ca înainte.

Mă ridic brusc și mă duc în bucătărie sub pretextul că mai pun apă la fiert. În realitate, fug de privirea ei și de propriile mele gânduri. Îmi amintesc perfect serile reci din copilărie, când stăteam cu fratele meu, Radu, pe canapeaua veche din apartamentul nostru din cartierul Titan, așteptând ca mama să vină acasă. De cele mai multe ori nu venea. Avea mereu altceva de făcut: o ședință la serviciu, o prietenă bolnavă, o vizită la bunica din partea tatălui. Tata era plecat la muncă în Italia. Noi rămâneam cu ciorba reîncălzită și cu televizorul dat încet.

— Sorina, ce faci acolo? Ai uitat să pui zahăr în ceai! strigă soacra mea din sufragerie.

— Imediat, răspund mecanic, dar mintea mea e departe. Mă văd copil, cu ochii lipiți de ușa de la intrare, sperând că mama va intra și va aduce cu ea mirosul de parfum și promisiunea unei povești înainte de culcare. Dar ușa rămânea închisă.

Radu plângea uneori noaptea. Eu îl țineam strâns și îi spuneam că mama ne iubește, doar că e foarte ocupată. Așa îmi spunea și ea mie: „Sorina, să fii fată mare! Să ai grijă de fratele tău! Eu muncesc pentru voi!” Dar eu nu voiam bani sau haine noi. Voiau doar să fie acolo.

Acum, când o aud pe doamna Stanciu plângându-se că nepotul ei nu o bagă în seamă, simt cum se rupe ceva în mine. Oare și fiul meu simte lipsa mea? Oare am devenit și eu absentă fără să-mi dau seama?

— Mamă, pot să mă duc la Vlad? îl aud pe Andrei, băiatul meu de doisprezece ani, strigând din camera lui.

— Nu acum, Andrei! Avem musafiri! îi răspund, dar vocea mea sună prea aspru. Îl văd cum iese din cameră cu privirea în pământ și trece pe lângă bunica lui fără să o salute.

— Vezi? Nici măcar nu mă bagă în seamă! oftează doamna Stanciu.

Îmi vine să țip: „Și pe mine cine m-a băgat în seamă când eram copil?” Dar tac. Tac așa cum am tăcut toată viața.

Seara târziu, după ce soacra mea pleacă bombănind că „nu mai există respect în ziua de azi”, mă așez lângă Andrei pe pat.

— Ești supărat pe mine? îl întreb încet.

— Nu… doar că… nu-mi place când vine bunica. Mereu spune că nu fac nimic bine.

Îl mângâi pe păr și simt un nod în gât. Mă uit la el și văd același copil singuratic care am fost și eu odinioară.

— Știi… și eu am avut o mamă care nu era prea mult pe acasă.

— Serios? întreabă el mirat.

— Da. Și mi-a lipsit tare mult.

Andrei se uită la mine cu ochii mari. Pentru prima dată simt că ne apropiem cu adevărat.

— Tu n-o să pleci niciodată, nu?

Îl strâng tare în brațe.

— Nu, Andrei. Nu plec nicăieri.

Dar noaptea târziu, când toată casa doarme, mă trezesc cu gândul că poate greșesc și eu fără să-mi dau seama. Poate că absența nu e doar fizică — poate e și atunci când nu ascultăm cu adevărat sau când suntem prea obosiți ca să fim prezenți pentru copiii noștri.

Într-o zi primesc un telefon neașteptat de la mama. Nu ne-am mai văzut de luni bune.

— Sorina… ai timp să treci pe la mine?

Vocea ei e stinsă, aproape străină. Ezit câteva secunde.

— Da… vin mâine după serviciu.

Când ajung la ea, găsesc o femeie îmbătrânită înainte de vreme. Mâinile îi tremură când îmi întinde o cană cu ceai.

— Am greșit mult față de voi… știu asta acum. Dar atunci credeam că fac ce trebuie ca să vă fie bine.

O privesc lung și simt cum furia din copilărie se amestecă cu mila pentru femeia fragilă din fața mea.

— Poate că ai făcut ce-ai putut… dar uneori nu a fost destul.

Mama plânge încet. Pentru prima dată nu mă mai simt copilul neajutorat care așteaptă ceva ce nu va primi niciodată. Sunt mamă acum și știu cât e de greu să fii mereu acolo pentru toți.

Când ies din blocul ei vechi, mă opresc pe bancă și privesc cerul gri al Bucureștiului. Mă întreb dacă vreodată vom reuși să ne iertăm părinții pentru absențele lor sau dacă vom purta mereu cicatricile astea în suflet.

Oare cât de mult contează prezența noastră pentru copiii noștri? Și câte generații trebuie să treacă până rupem lanțul acesta al răcelii?