Între ciocan și nicovală: Cum soacra mi-a destrămat căsnicia

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. La noi în familie, mâncarea are gust!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, iar eu mă simțeam din nou ca o adolescentă prinsă cu tema nefăcută. Am strâns lingura în mână și am încercat să zâmbesc, deși îmi venea să plâng. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.
— Lasă, mamă, poate așa îi place ei, a murmurat el, fără să ridice privirea.
— Ei, nu! La noi nu se face așa! Irina, dacă vrei să fii parte din familia noastră, trebuie să respecți tradițiile!

Așa a început totul. De la prima zi după nuntă, când ne-am mutat în apartamentul lui Radu, unde locuia și mama lui. Nu era planul meu, dar „până ne punem pe picioare”, cum zicea el. Eu visam la o casă mică doar pentru noi doi, dar realitatea m-a izbit ca un duș rece: eram oaspete în propria viață.

În fiecare dimineață, doamna Viorica îmi analiza hainele, felul în care mă pieptănam sau cât de repede mă trezeam. „Femeia casei trebuie să fie prima la treabă!”, spunea cu voce tăioasă. Oricât încercam să-i fac pe plac, mereu găsea ceva de criticat. Odată am spălat geamurile și am uitat un colț. M-a chemat special să-mi arate pata de praf.

— Nu te-ai obișnuit încă? La mama ta acasă nu făceai curățenie?

M-am simțit mică și neputincioasă. Îi povesteam lui Radu seara, dar el ridica din umeri:

— Las-o, Irina, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum mă sting. Prietenele mele mă întrebau la cafea:

— Cum e viața de nevastă?

Le zâmbeam fals:

— Minunată… dacă nu ar fi și bonusul de soacră.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe doamna Viorica răscolind prin dulapurile mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat cu voce tremurată.

— Voiam să văd dacă ai pus bine lenjeria. La noi nu se ține așa!

Am simțit că explodez. Am început să plâng și am ieșit pe balcon. Radu a venit după mine:

— Ce ai pățit iar?

— Nu mai pot! Nu mai suport! Nu sunt servitoarea nimănui!

— Exagerezi… Mamă vrea doar să te ajute.

Ajutorul ei era ca otravă picurată zilnic. Începuse să-i spună lui Radu că nu sunt bună pentru el. Că nu gătesc ca ea, că nu țin casa curată ca ea, că nu sunt destul de „gospodină”. Și el începea să creadă. Orice ceartă aveam se termina cu:

— Poate mama are dreptate…

Într-o duminică dimineață, când am vrut să mergem la părinții mei la masă, doamna Viorica a făcut o criză:

— Cum adică mergeți la ai tăi? Eu stau singură aici? Asta e recunoștința după tot ce fac pentru voi?

Radu s-a uitat la mine:

— Hai să rămânem acasă…

Am simțit că mă sufoc. Nu mai eram parteneri. Eram două tabere: eu și restul lumii lor.

Am început să mă retrag în mine. Mergeam la serviciu doar ca să scap de casă. Seara mă prefăceam că dorm devreme ca să evit discuțiile. Prietenele mă întrebau dacă sunt bine. Mama mea vedea că slăbisem și mă tot chema acasă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Radu: „Nu mai vin acasă diseară. Merg cu băieții la bere.”

Am stat singură la masă cu doamna Viorica.

— Vezi? Nici nu știe să-și țină bărbatul acasă…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

A doua zi am decis să plec pentru câteva zile la mama mea. Când i-am spus lui Radu, a ridicat din umeri:

— Faci cum vrei…

Mama m-a primit cu brațele deschise.

— Irina, tu nu mai ești tu… Unde e fata mea veselă?

Am plâns ore întregi în brațele ei.

După câteva zile m-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Radu.

— Radu, eu nu mai pot trăi așa! Ori ne mutăm singuri, ori… nu mai are rost.

A tăcut mult timp.

— Nu pot s-o las pe mama singură…

Atunci am știut că alegerea lui era făcută.

Am plecat din casa lor cu un geamantan și inima frântă. Doamna Viorica m-a privit satisfăcută:

— Vezi? Ți-am zis eu că nu ești de-a noastră!

Au trecut luni de atunci. Am divorțat. Încerc să-mi reconstruiesc viața și demnitatea pierdută printre farfurii spălate și vorbe grele.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să plece când dragostea devine o luptă fără sfârșit?