Între două case: Când soacra decide în locul nostru

— Janka, nu mai visa la prostii! Casa aia e o ruină, nici nu știu de ce te încăpățânezi atât, a tunat vocea soacrei mele, doamna Margareta, din capătul mesei. Petru stătea cu ochii în farfurie, tăcând apăsat, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când discuția despre viitorul nostru ajungea aici, în bucătăria lor, cu miros de ciorbă și tensiune în aer.

M-am uitat la Petru, sperând să-mi găsesc aliatul. Dar el doar a oftat și a spus încet:
— Mamă are dreptate, Janka. Casa voastră e prea bătrână. La noi e spațiu, avem curte mare… Și mama ne ajută cu tot ce trebuie.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar despre o casă. Era despre rădăcinile mele, despre amintirile cu bunica ce mă învăța să fac cozonaci, despre mirosul de lemn vechi și cireșii din grădină. Era despre cine sunt eu.

— Petru, nu pot să renunț la casa aia. E tot ce mi-a rămas din familie. Tu chiar nu înțelegi?

Margareta a râs scurt:
— Familia ta? Acum ai familie aici! Ce rost are să te agăți de trecut? Eu am muncit toată viața pentru casa asta. Voi trebuie să continuați ce-am început eu.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. Am ieșit pe terasă, trântind ușa după mine. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. M-am sprijinit de balustradă și am privit spre grădina lor perfect aranjată, fără nicio pată de culoare, fără nicio urmă de copilărie.

În seara aceea, Petru a venit lângă mine în pat fără să spună nimic. Am stat spate în spate, fiecare cu gândurile lui. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva cer prea mult.

A doua zi am mers singură la casa bunicilor. Pereții erau crăpați, dar încă mai mirosea a mere uscate și a praf de veacuri. Am stat pe prag și am plâns. Aici mă simțeam acasă, nu acolo unde Margareta decidea totul: ce culoare să aibă perdelele, ce flori să plantăm, când să facem curat.

Într-o duminică, la masa de prânz, Margareta a venit cu o veste:
— Am vorbit cu un arhitect. Vrea să vă arate niște planuri pentru extinderea casei noastre. Să vă faceți și voi un colț al vostru aici.

Petru a zâmbit timid:
— E o idee bună, nu?

Am simțit că explodez:
— Dar pe mine m-a întrebat cineva ce vreau? Pe mine m-a ascultat cineva?

Margareta s-a încruntat:
— Janka, nu fi copilă! Viața nu e după cum vrei tu! Trebuie să fim uniți!

Am fugit din cameră și am ieșit pe stradă. Mergeam fără țintă, cu pași repezi, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit la banca din fața blocului unde locuiam înainte de căsătorie. Acolo m-a găsit mama mea la telefon.

— Mamă, nu mai pot… Parcă nu mai am loc nicăieri.

Ea a tăcut o vreme, apoi mi-a spus:
— Janka, dacă nu-ți aper visul acum, n-o s-o faci niciodată. Bunica ta ar fi vrut să fii fericită acolo unde simți că ești tu însăți.

În seara aceea i-am spus lui Petru că vreau să stăm câteva zile separat. S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Janka, vrei să ne despărțim pentru o casă?

— Nu pentru o casă, Petru. Pentru mine însămi.

Au urmat zile grele. Margareta m-a sunat de zeci de ori:
— Nu poți să-l lași pe Petru singur! Ce-o să zică lumea?

Dar eu mergeam zilnic la casa bunicilor. Am început să curăț grădina, să dau jos tapetul vechi. Vecina Ileana mă ajuta cu sfaturi și cafea tare.

Într-o zi, Petru a venit acolo. S-a uitat lung la mine cum vopseam tocul ușii.
— Chiar vrei să faci asta singură?

— Dacă trebuie… da.

A stat pe prag mult timp. Apoi a spus încet:
— Mi-e greu fără tine acasă.

— Și mie mi-e greu fără tine… Dar nu pot trăi într-un loc care nu e al meu.

A plecat fără să spună altceva.

După două săptămâni, Margareta a venit furioasă la poarta casei bunicilor:
— Janka! Îl distrugi pe Petru! Cum poți fi atât de egoistă?

Am privit-o drept în ochi:
— Egoistă? Poate că da… Dar vreau să trăiesc viața mea, nu viața altcuiva!

A plecat trântind poarta.

Într-o seară ploioasă, Petru s-a întors la mine cu ochii roșii:
— Am vorbit cu mama. I-am spus că vreau să fiu cu tine oriunde te simți tu acasă. Putem încerca aici… dacă mă vrei lângă tine.

L-am îmbrățișat plângând amândoi.

Nu știu dacă am câștigat sau am pierdut ceva pe drumul ăsta. Dar știu că uneori trebuie să lupți pentru ceea ce contează pentru tine — chiar dacă asta înseamnă să-i rănești pe cei dragi sau să rămâi singur o vreme.

Oare câți dintre noi renunță la visele lor doar ca să nu supere familia? Și cât de mult ne costă asta pe termen lung?