Când mama-soacră a întrebat: „Ei, facem creditul?” – iar eu eram invizibilă. Povestea mea despre cum m-am întors la mama

— Ei, facem creditul sau nu? a întrebat mama-soacră, privindu-l pe Vlad peste ochelari, de parcă eu nici nu eram acolo. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar am rămas tăcută, cu mâinile strânse în poală. Era a treia oară săptămâna asta când aducea vorba despre apartamentul „nostru”, despre rate, despre cum „toți tinerii fac credite, nu-i nicio rușine”. Dar eu nu voiam să mă leg pe viață de o bancă, mai ales când nici măcar nu simțeam că am un cuvânt de spus în propria mea viață.

M-am îndrăgostit de Vlad la 23 de ani, la o petrecere la Irina, colega mea de la facultate. Era carismatic, știa să spună glume bune și dansa ca nimeni altul. După trei luni ne-am mutat împreună, iar după alte două luni m-a cerut de nevastă. Mama mi-a spus să nu mă grăbesc, dar n-am ascultat-o. Mă simțeam iubită, văzută, în sfârșit importantă pentru cineva.

Nunta a fost mică, cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Socrii au insistat să ne mutăm la ei „până ne punem pe picioare”. Am acceptat, gândindu-mă că va fi doar pentru câteva luni. Dar lunile s-au transformat în ani.

La început, totul părea suportabil. Mama-soacră, Mariana, era mereu prezentă: dimineața îmi spunea ce să gătesc, seara verifica dacă am spălat vasele. Tata-socru, Ion, era mai retras, dar avea obiceiul să-și dea cu părerea despre orice: de la ce salariu ar trebui să am până la ce haine port la serviciu. Vlad era prins între noi și rareori lua partea cuiva. „Lasă-i, așa sunt bătrânii”, îmi spunea el când îi povesteam cât de sufocată mă simt.

Adevărul e că nu mă simțeam acasă niciodată. Aveam o cameră mică, cu mobila veche a surorii lui Vlad și un dulap în care abia încăpeau hainele mele. În fiecare seară, când mă întorceam de la muncă, găseam masa pusă și discuțiile începeau inevitabil cu „Ce-ai făcut azi?”, „Cât ai stat peste program?”, „Nu vrei să te muți la alt serviciu?”.

Când Mariana a început să vorbească despre credit, am simțit că mi se taie respirația. Nu aveam bani puși deoparte, salariul meu abia acoperea cheltuielile personale și contribuția la casă. Vlad câștiga ceva mai bine, dar nu suficient cât să ne permitem un apartament fără ajutorul părinților lui. Într-o seară, după ce am spălat vasele și am rămas singură în bucătărie cu Mariana, ea a început:

— Uite, eu zic să vă luați credit pe 30 de ani. Noi vă ajutăm cu avansul, dar apartamentul să fie pe numele lui Vlad. E mai sigur așa.

Am simțit un nod în gât.

— Dar… dacă tot contribuim amândoi… nu ar trebui să fie pe ambele nume?

Mariana a râs scurt:

— Lasă, fată dragă, tu ești tânără, n-ai experiență cu astea. Vlad știe ce face.

În seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am simțit invizibilă și neimportantă. I-am spus lui Vlad ce simt, dar el a ridicat din umeri:

— Nu te mai consuma pentru prostii. Important e că avem unde sta și că ne ajută ai mei.

Dar nu era doar despre credit sau apartament. Era despre faptul că nu aveam niciun control asupra vieții mele. Orice decizie trebuia aprobată de Mariana sau Ion. Dacă voiam să merg la mama la Buzău pentru weekend, trebuia să anunț cu două săptămâni înainte și mereu primeam priviri dezaprobatoare.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând: tata făcuse un preinfarct și era internat la spital. Am vrut să plec imediat acasă, dar Mariana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Și cine gătește mâine? Vlad are nevoie de mâncare caldă!

Am plecat totuși. Am stat o săptămână la Buzău și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil și mi-a spus:

— Nu trebuie să trăiești așa doar ca să nu superi pe nimeni.

Când m-am întors la București, atmosfera era și mai tensionată. Mariana nu-mi vorbea decât monosilabic, Ion bombănea prin casă, iar Vlad era tot mai absent. Într-o seară am auzit-o pe Mariana spunându-i lui Vlad:

— Dacă nu-i convine fetei asteia nimic, poate ar fi mai bine să plece!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. În noaptea aceea am făcut bagajul și am plecat fără să spun nimănui nimic. Am ajuns la mama dimineața devreme; m-a primit fără întrebări și fără reproșuri.

Primele zile au fost grele. M-am simțit vinovată că am renunțat la căsnicie atât de ușor. Dar apoi am început să-mi recapăt liniștea. Mi-am găsit un job part-time la o librărie din oraș și am început să ies din nou cu prietenele mele din liceu.

Vlad m-a sunat de câteva ori; la început supărat, apoi resemnat. Mi-a spus că părinții lui cred că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar eu știam că dacă rămâneam acolo mă pierdeam pe mine zi după zi.

Acum stau în camera mea din copilărie și scriu povestea asta cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate că nu toți socrii sunt ca Mariana și Ion, poate că nu toate poveștile de dragoste sfârșesc așa. Dar știu sigur că nimeni nu merită să fie invizibil în propria viață.

Oare câte femei trăiesc astăzi exact ce am trăit eu? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?