Apartamentul din București care mi-a sfâșiat familia

— Nu pot să cred că refuzi să ne ajuți, Mădălina! Ai uitat cine suntem? Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și privirile apăsătoare ale lui Radu, soțul meu. Era o dimineață de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuare și cu sufletul meu prins între două lumi: cea a familiei în care m-am născut și cea în care m-am măritat.

Totul a început cu un telefon. „Mădălina, bunica ta s-a stins. Apartamentul din Dristor e al tău acum.” Am simțit cum mi se taie respirația. Bunica Ileana fusese pentru mine mai mult decât o rudă — era refugiul meu, singurul om care mă asculta fără să mă judece. Am plâns atunci ca un copil, fără să știu că acea moștenire avea să devină blestemul vieții mele.

Primele zile după înmormântare au fost un haos de acte, notari și rude care veneau să-și ia rămas-bun. Radu părea distant, dar nu i-am dat importanță. Apoi, într-o seară, când încă mai mirosea a colivă în casă, el a aruncat bomba:

— Mădălina, mama zice că ar trebui să vindem apartamentul și să luăm o casă mai mare pentru toți. Sora mea, Simona, abia s-a mutat în București și nu are unde sta. Putem să-i ajutăm.

Am simțit cum mi se strânge inima. — Radu, apartamentul ăla e tot ce mi-a rămas de la bunica. Nu pot…

— Nu fi egoistă! a intervenit Viorica, cu ochii ei mici și reci. Familia trebuie să fie pe primul loc.

De atunci, fiecare zi a fost o negociere. Simona venea la noi cu copiii ei gălăgioși, făcându-mă să mă simt ca o străină în propria casă. Radu devenea tot mai irascibil, iar eu mă retrăgeam în tăcere. Îmi petreceam serile privind vechiul album cu poze de la bunica, încercând să-mi amintesc de vremurile când familia însemna liniște și iubire.

Într-o zi, am găsit-o pe Viorica răsfoind actele apartamentului pe masa din sufragerie.

— Ce faci? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Mă asigur că nu faci vreo prostie. Ești prea sentimentală, Mădălina. Trebuie să gândești practic!

Am simțit că explodez. — Nu e treaba dumneavoastră! E moștenirea mea!

A doua zi, Radu a venit acasă târziu și mi-a spus cu voce joasă:

— Dacă nu vrei să ajuți familia mea, poate ar trebui să ne gândim fiecare la drumul lui…

Am plâns toată noaptea. M-am dus la apartamentul bunicii și am stat acolo ore întregi, privind mobila veche, perdelele galbene de soare și tabloul cu maci de pe perete. Am simțit prezența ei lângă mine și am știut că nu pot renunța la acea parte din mine.

Zilele au trecut greu. Radu s-a mutat la părinții lui, iar eu am rămas singură într-un apartament prea mare pentru o singură femeie și prea plin de amintiri ca să-l pot vinde. Prietenele mele îmi spuneau să fiu tare, dar fiecare vizită a Vioricăi era ca o rană nouă.

Într-o seară, Simona a venit la mine cu lacrimi în ochi:

— Te rog, Mădălina… Copiii mei nu mai pot sta cu mama. E prea greu…

Am privit-o lung. — Știi ce înseamnă apartamentul ăsta pentru mine?

— Știu… dar și noi suntem familie.

Atunci am realizat că familia nu e mereu despre sânge sau obligații. E despre respect și iubire. Am decis să-i las Simonei o cameră pentru câteva luni, dar am pus condiții clare: apartamentul rămâne al meu și nimeni nu are voie să schimbe nimic fără acordul meu.

Radu nu s-a mai întors niciodată. Divorțul a fost tăcut și rece, ca o iarnă fără sfârșit. Dar am rămas cu ceva mai prețios decât orice moștenire: demnitatea mea.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare merită să pierzi tot pentru a păstra o amintire? Sau poate adevărata familie e cea pe care o alegi să o păstrezi lângă tine?