O viață sub ceasul soacrei: Lupta mea pentru identitate

— E ora șapte fix, Irina! Ai întârziat două minute, iar ciorba se răcește! vocea doamnei Viorica răsună ca un clopot spart în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Mă opresc în prag, cu palmele transpirate strângându-mi telefonul. Mă uit la soțul meu, Radu, care evită privirea mea și se preface preocupat de farfuria cu supă.

— Îmi pare rău, am stat peste program la serviciu… încerc să spun, dar cuvintele mi se îneacă în gât.

— Nu mă interesează! Aici avem reguli! La masă la șapte, nu la șapte și două minute!

În fiecare seară, aceeași scenă. De când ne-am mutat la ea, după ce Radu a rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria, am simțit că viața mea nu-mi mai aparține. Totul era dictat de ceasul vechi din hol, care bătea tare și apăsat, ca o sentință.

La început am crezut că e doar o perioadă grea. Dar zilele au devenit săptămâni, iar săptămânile luni. Fiecare gest al meu era analizat: dacă nu spălam vasele imediat după masă, dacă nu aranjam pernele pe canapea exact cum îi plăcea ei, dacă nu răspundeam prompt când mă striga.

Într-o seară, după o altă ceartă pentru că am uitat să cumpăr pâine, m-am închis în baie și am plâns în șoaptă. M-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde era Irina cea veselă, care râdea cu prietenele la terasă? Acum eram doar o umbră, mereu atentă să nu greșească.

— Radu, nu mai pot! i-am spus într-o noapte, când ne-am strecurat în camera noastră mică, cu pereți subțiri prin care se auzea orice oftat.

— Știu… dar ce vrei să facem? Nu avem bani să plecăm. Mama ne ajută…

— Ne ajută sau ne controlează? am izbucnit eu.

Radu a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice reproș al soacrei.

A doua zi dimineață, când am ieșit din cameră, am găsit-o pe doamna Viorica așezată la masă, cu ceasul lângă ea și o listă de sarcini scrisă de mână.

— Azi speli geamurile și calci rufele. Și vezi să nu uiți să iei lapte când vii de la muncă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am luat lista fără să spun nimic și am ieșit pe ușă. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte la pauză.

— Irina, ce-i cu tine? Pari mereu obosită și tristă…

Am izbucnit în lacrimi. I-am povestit totul: cum trăiesc sub dictatura ceasului, cum orice greșeală e pedepsită cu tăceri lungi sau priviri tăioase.

— Nu poți continua așa! Trebuie să-i spui lui Radu că ai nevoie de sprijinul lui! mi-a spus Simona.

În acea seară am încercat din nou să vorbesc cu el.

— Radu, dacă nu facem ceva, o să mă pierd pe mine însămi. Nu vreau să devin o străină în propria viață!

El a oftat adânc.

— O să încerc să vorbesc cu mama…

A doua zi dimineață l-am auzit discutând cu ea în bucătărie.

— Mamă, Irina are nevoie de puțin spațiu. Poate ar trebui să fim mai flexibili cu regulile…

— Dacă nu vă convine aici, puteți pleca! a răspuns ea tăios.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu aveam unde să mergem. Salariul meu abia ajungea pentru mâncare și facturi. Dar nu mai puteam trăi așa.

Într-o duminică dimineață, când soacra era plecată la piață, am deschis dulapul și am început să-mi împachetez hainele. Radu m-a privit uimit.

— Ce faci?

— Plec la Simona câteva zile. Am nevoie să respir. Dacă vrei să vii cu mine, te aștept. Dacă nu… rămâi aici.

Am ieșit pe ușă tremurând din toate încheieturile. Simona m-a primit cu brațele deschise.

— Ești curajoasă! mi-a spus ea.

Primele nopți au fost grele. Mă simțeam vinovată că l-am lăsat pe Radu singur cu mama lui. Dar încet-încet am început să-mi recapăt liniștea. Am mers la psiholog și am învățat că nu e vina mea că nu pot trăi după regulile altcuiva.

După o săptămână, Radu m-a sunat.

— Mi-e dor de tine… Am vorbit cu mama. Nu vrea să schimbe nimic. Dar eu vreau să fiu cu tine. O să încercăm să găsim o garsonieră, oricât de mică ar fi…

Am plâns de fericire și de teamă. Știam că va fi greu, dar măcar eram din nou noi doi.

Acum stăm într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Avem puține lucruri și uneori ne certăm din cauza banilor. Dar suntem liberi. Și fiecare minut e al nostru.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă sub dictatura unui ceas care nu e al lor? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim acceptate? Poate că e timpul să vorbim despre asta…