Zamă schimbate, suflete frânte: Povestea unei familii destrămate de visurile altora
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să o văd intrând peste noi ca și cum casa asta ar fi a ei! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile de fetița noastră, Ilinca, care se juca liniștită cu păpușa ei pe covor.
Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu ochii roșii de la atâtea nopți nedormite. — E mama… Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină? Știi că nu o să accepte niciodată.
M-am prăbușit pe canapea, simțind cum greutatea ultimelor luni mă strivește. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Titan, mama lui Vlad, doamna Mariana, își făcuse un obicei din a apărea neanunțată. Intrarea ei era mereu teatrală: „Sărut mâna, dragii mei! Am adus niște plăcinte calde!” Dar după ce închidea ușa, începea inspecția: „De ce e dezordine aici? Ilinca iar are mucii la nas? Și tu, Oana, nu ai găsit timp să calci cămășile lui Vlad?”
La început am încercat să-i fac pe plac. Îi zâmbeam forțat, îi mulțumeam pentru sfaturi și mă străduiam să nu-i dau motive de supărare. Dar oricât m-am străduit, nu a fost niciodată suficient. Mariana avea o imagine clară despre cum ar trebui să arate viața fiului ei: o soție perfect aranjată, o casă impecabilă și, mai ales, un statut social pe măsură. Eu eram doar o fată simplă din provincie, cu părinți muncitori și vise modeste.
— Vlad, nu vezi că ne sufocă? am continuat eu, cu vocea stinsă. Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să mă simt ca o chiriașă în propria casă.
El a oftat adânc. — Știu… Dar dacă îi spun ceva, se supără și face scandal. Știi cum e ea.
În acea noapte am adormit cu greu, gândindu-mă la toate momentele în care Mariana îmi submina autoritatea de mamă și soție. Îmi aminteam perfect ziua în care a venit cu o listă de „sfaturi” pentru creșterea Ilincăi: „Nu-i da lapte praf! Eu l-am crescut pe Vlad numai cu lapte de vacă și uite ce băiat sănătos a ieșit!” Sau când mi-a spus în față: „Sper că Vlad nu te-a luat doar din milă…”
A doua zi dimineață, când am auzit cheia răsucindu-se în yală și pașii hotărâți ai Marianei pe hol, am simțit un val de panică. M-am uitat la Vlad, care s-a ridicat brusc de la masă.
— Gata! a spus el printre dinți. Azi vorbesc cu ea.
Dialogul lor a fost scurt și tăios. Mariana a ridicat tonul, acuzându-mă că l-am întors pe Vlad împotriva ei. — Dacă nu vă place de mine, spuneți-mi direct! Dar să știți că eu v-am crescut copilul ăsta! Fără mine n-ar fi ajuns nimic!
După ce a plecat trântind ușa, Vlad s-a uitat la mine ca un om înfrânt. — Oana, nu știu ce să mai fac…
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mariana a început să sune obsesiv, să trimită mesaje pasiv-agresive: „Sper că Ilinca e bine îngrijită…” sau „Poate ar trebui să vin să vă ajut mai des.” Am început să evit telefonul și să mă ascund după scuze banale.
Într-o seară, după ce Mariana a venit iar neanunțată și a început să critice tot ce vedea prin casă, am cedat. — Ajunge! am spus cu voce tare. Vreau să avem intimitatea noastră! Vreau să fim o familie normală!
Mariana s-a uitat la mine ca la un dușman. — Tu nu ești de nasul lui Vlad! Niciodată n-ai fost! Dacă nu-ți convine, pleacă!
Vlad a intervenit: — Mama, te rog… Nu mai veni fără să anunți!
A doua zi am mers împreună la magazinul de feronerie și am cumpărat o yală nouă. Am schimbat-o cu mâinile tremurânde, simțind că rupem o legătură invizibilă dar dureroasă.
Câteva zile nu am auzit nimic de la Mariana. Apoi au început telefoanele furioase: „Cum ați putut? Să-mi schimbați mie yala? Să vă fie rușine!”
Vlad era tot mai abătut. Îl vedeam cum se frământă între datoria față de mama lui și dragostea pentru familia noastră. Eu mă simțeam vinovată că l-am pus să aleagă.
Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise, Vlad a izbucnit: — Oana, nu știu dacă am făcut bine… Poate trebuia să cedăm… Poate trebuia să acceptăm că asta e familia mea…
L-am privit în ochi și i-am spus cu blândețe: — Familia ta suntem noi acum. Eu și Ilinca. Dacă nu punem limite acum, n-o să avem niciodată liniște.
Au trecut luni de zile până când relația cu Mariana s-a stabilizat cât de cât. Încerca uneori să ne împace cu mici gesturi sau mesaje scurte pentru Ilinca. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Vlad era mereu prins între două lumi: cea a mamei care îl voia băiatul perfect și cea a familiei pe care încerca să o construiască alături de mine.
Uneori mă întreb dacă nu cumva visurile Marianei — dorința ei obsesivă ca fiul ei să aibă tot ce e mai bun — au distrus ceea ce putea fi o familie fericită. Dacă nu cumva presiunea asta socială, atât de prezentă în multe familii românești, ne-a furat șansa la liniște.
Merg uneori prin parc cu Ilinca și mă gândesc: oare câte familii trăiesc același coșmar tăcut? Oare câte femei trebuie să-și apere casa și sufletul de visurile altora?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Și oare merită?