Umbrele unei case pline: Povestea Mariei la șaptezeci de ani

— Mamaie, iar ai uitat să stingi lumina la baie!
Vocea Irinei, nepoata mea cea mare, răsună ascuțit din capătul holului. Mă opresc din așezat farfuriile în dulap și simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu răspund. De ce să răspund? Oricum, orice aș spune, tot eu sunt cea care greșește.
— Las-o, Irina, nu vezi că nu mai ține minte? — oftează fiica mea, Camelia, fără să mă privească.
Mă simt ca o umbră care se strecoară printre pereții casei pe care am construit-o cu atâta trudă. Cândva, aici era râs, miros de cozonac și glasuri care se întreceau la masă. Acum, fiecare vorbește doar când are ceva de reproșat.

Azi e duminică. Înainte, duminicile erau sărbătoare. Acum, sunt zilele în care toți sunt acasă și eu mă simt cel mai singură. Mă așez pe marginea patului din camera mea — camera „bătrânei”, cum îi spun ei când cred că nu aud. Privesc poza lui Gheorghe, soțul meu, mort de zece ani. Îi șoptesc: „Unde ești? De ce m-ai lăsat singură cu ei?”

În bucătărie, aud cum Camelia îi povestește Irinei despre planurile lor de vacanță. Nu mă întreabă nimeni dacă vreau să merg sau dacă am nevoie de ceva cât lipsesc. Doar presupun că voi rămâne acasă să am grijă de pisică și de flori. Când încerc să spun ceva, Camelia mă întrerupe:
— Mama, te rog, nu începe iar cu poveștile tale! Avem destule pe cap.

Mă ridic încet și mă duc la fereastră. Privesc copiii din curte — nepoții mei — jucându-se fără să mă cheme. Când erau mici, veneau la mine pentru orice: o rană la genunchi, o poveste înainte de culcare, o îmbrățișare. Acum par să uite că exist.

Seara, la cină, încerc să aduc vorba despre vremurile trecute:
— Vă mai amintiți când mergeam toți la bunici la țară? Cum făceam plăcinte și ne jucam în grădină?
Irina ridică ochii din telefon:
— Mamaie, nu mai trăim în trecut! Acum avem alte lucruri de făcut.
Camelia oftează:
— Las-o, Irina… Dar nici ea nu mă privește.

În fiecare zi simt cum mă micșorez tot mai mult în propria casă. Nu mai am voie să gătesc — „că faci mizerie și uiți aragazul aprins”. Nu mai am voie să spăl rufe — „că nu știi să folosești mașina nouă”. Nu mai am voie să ies singură la piață — „că te rătăcești”.

Într-o seară, după ce toți s-au retras în camerele lor, mă strecor afară pe terasă. Aerul e răcoros și liniștea nopții mă apasă ca o pătură grea. Mă gândesc la tinerețea mea: la anii în care alergam după copii prin curte, la serile când eu și Gheorghe stăteam la povești până târziu. Atunci eram cineva. Acum sunt doar „bătrâna care încurcă”.

Într-o zi primesc un telefon de la sora mea, Elena, care locuiește singură într-un sat uitat de lume.
— Maria, tu cum te descurci cu ai tăi?
Ezit să-i spun adevărul.
— Bine… Sunt toți aici…
Ea oftează:
— Știi ce e mai greu? Să fii singur printre oameni. Să nu te mai asculte nimeni.
Simt un nod în gât.
— Da… Știu prea bine.

Într-o după-amiază, Camelia vine nervoasă în camera mea:
— Mama, iar ai uitat să iei pastilele! Ce ne facem cu tine?
Încerc să-i explic că le-am luat, dar nu mă crede.
— Dacă nu poți avea grijă de tine, va trebui să găsim altă soluție!
Mă uit la ea speriată:
— Ce soluție?
— Poate un azil… Nu putem sta mereu cu ochii pe tine!
Simt cum mi se prăbușește lumea. Azil? Eu? În casa mea?

După discuția aceea, zilele devin și mai apăsătoare. Merg ca pe coji de ouă prin casă. Încerc să nu deranjez pe nimeni. Seara plâng în pernă ca un copil pedepsit.

Într-o zi, găsesc curajul să vorbesc cu Camelia:
— Mamă… Eu nu vreau să plec de aici. Aici e casa mea. Voi sunteți familia mea…
Ea oftează obosită:
— Știu, mamă… Dar și noi avem viețile noastre. Nu putem trăi mereu pentru tine.

Mă întreb: când am devenit o povară pentru propriii mei copii? Unde s-a rupt firul dintre noi? Oare chiar nu mai merit un strop de atenție sau respect?

Într-o seară, Irina vine timid în camera mea:
— Mamaie… Îmi pare rău că am țipat la tine azi.
O privesc surprinsă.
— Știi… Mi-e greu și mie uneori…
O iau în brațe și simt pentru prima dată după mult timp căldura unei îmbrățișări adevărate.

Poate că nu voi mai fi niciodată centrul familiei mele. Poate că voi rămâne mereu „bătrâna din colț”. Dar încă sper că undeva, printre toate aceste umbre și tăceri apăsătoare, cineva va vedea din nou cine sunt cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim această singurătate în mijlocul celor dragi? Oare chiar trebuie să ajungem invizibili ca să ne dăm seama cât de mult contează o vorbă bună sau o îmbrățișare?