Când fiica ta sună doar pentru bani: Povestea unei mame care și-a pierdut legătura cu propriul copil

— Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani? Am rămas fără chirie și nu știu cum să mă descurc… Vocea Irinei răsuna în receptor, tăioasă și grăbită, ca și cum fiecare cuvânt era o povară pe care trebuia să o arunce cât mai repede. Mă uitam la poza ei de pe perete — zâmbea larg, cu ochii aceia verzi ca smaraldul, pe când avea doar doisprezece ani. Atunci încă venea acasă să-mi povestească tot ce i se întâmpla la școală. Acum, la douăzeci și șase de ani, nu mă mai caută decât atunci când are nevoie de bani.

— Irina, știi că nu e ușor nici pentru mine… pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Poate ai putea veni pe la mine să vorbim, să stăm puțin împreună?

— Mamă, nu am timp acum. Te rog, dacă poți să-mi trimiți azi, că altfel mă dau afară din apartament.

A închis înainte să apuc să-i spun că mi-e dor de ea. Am rămas cu telefonul în mână, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, simțindu-mă mai singură ca niciodată. În bucătărie mirosea a cafea rece și a pâine prăjită uitată în toaster. M-am așezat la masă și am început să calculez: dacă îi trimit Irinei banii de chirie, nu-mi mai rămâne decât pentru jumătate din medicamentele de luna asta. Dar cum să nu-i trimit? E copilul meu.

Am crescut-o singură după ce tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când Irina avea doar patru ani. Am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții din oraș, făcând ore suplimentare ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum îi coseam rochițe din resturi de material și cum îi citeam povești seara, chiar dacă adormeam cu cartea în mână de oboseală. Irina era totul pentru mine. Dar ceva s-a rupt între noi după ce a plecat la facultate în București.

La început mă suna des, îmi povestea despre cursuri, despre prieteni, despre băiatul acela, Vlad, care părea că o face fericită. Apoi telefoanele s-au rărit. Când o sunam eu, era mereu ocupată sau grăbită. Prima dată când mi-a cerut bani a fost după ce s-a despărțit de Vlad și a trebuit să-și caute alt apartament. Am ajutat-o fără să clipesc. Dar apoi cererile au devenit tot mai dese: pentru chirie, pentru facturi, pentru „o urgență”. Niciodată nu venea acasă de sărbători — mereu avea altceva de făcut.

Vecina mea, doamna Stanca, mă întreabă mereu:
— Ce mai face fata ta? Nu te vizitează?

Nu știu ce să-i răspund. Mi-e rușine să spun că fiica mea mă sună doar pentru bani. Mă simt vinovată — poate am greșit undeva ca mamă? Poate am fost prea strictă sau prea permisivă? Poate i-am dat prea mult sau prea puțin?

Într-o seară de decembrie, când afară ningea ca-n povești și blocul era cufundat în liniște, am decis să-i scriu o scrisoare Irinei. Nu aveam curaj să-i spun totul la telefon.

„Draga mea Irina,
Mi-e dor de tine. Mi-e dor să te aud râzând în bucătărie, să-ți văd ochii luminoși dimineața la cafea. Știu că viața e grea și că ai nevoie de ajutor uneori. Dar mi-aș dori să mă cauți și atunci când nu ai nevoie de bani. Mi-aș dori să vii acasă măcar o dată pe an, să stăm la masă împreună ca pe vremuri. Te iubesc orice ar fi.”

Am pus scrisoarea într-un plic roz și am trimis-o la adresa ei din București. Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la ea. Într-o zi, am primit un mesaj sec: „Mamă, poți să-mi trimiți 500 de lei? Am probleme cu serviciul.”

Am simțit cum mi se frânge inima. Am luat telefonul și am format numărul ei.

— Irina, te rog… hai acasă măcar o dată. Nu vreau decât să te văd.

— Mamă, nu pot acum! De ce trebuie mereu să dramatizezi? Ai sau nu banii?

Am tăcut câteva secunde.

— Îi am… dar mi-e dor de tine.

A oftat nervos.

— Bine, mamă… poate vin la Paște.

Dar Paștele a trecut și Irina nu a venit. Am petrecut singură în bucătărie, cu ouă roșii și cozonac făcut după rețeta mamei mele. M-am uitat la poza Irinei din copilărie și am plâns până târziu în noapte.

Într-o zi, am primit vizita unei asistente sociale care venise pentru ancheta anuală privind ajutorul social.
— Aveți copii? Vă ajută?

Am zâmbit amar.
— Am o fată… dar e ocupată cu viața ei.

Asistenta m-a privit cu milă.
— Să știți că nu sunteți singura. Sunt multe mame ca dumneavoastră…

M-am întrebat atunci: oare câte mame din România trăiesc aceeași durere? Câte femei își văd copiii doar pe ecranul telefonului sau nici măcar atât?

Într-o seară târzie de vară, când aerul era greu și orașul adormise demult, am primit un telefon neașteptat.
— Mamă…
Vocea Irinei era stinsă, aproape plânsă.
— Mamă… am nevoie de tine… nu de bani…

Am simțit cum mi se încălzește sufletul după atâta frig. Am vorbit ore întregi — despre copilărie, despre greutățile ei la serviciu, despre singurătatea mea. Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că fiica mea e din nou aproape.

Nu știu dacă relația noastră va fi vreodată ca înainte. Poate că distanța dintre generații e uneori imposibil de trecut. Dar încă sper… Sper că într-o zi Irina va veni acasă nu pentru bani, ci pentru mine.

Oare câte mame mai așteaptă un telefon care să nu fie doar o cerere? Oare cât valorează o îmbrățișare sinceră față de un transfer bancar? Voi ce ați face în locul meu?