Pe muchie de cuțit: Lupta mea pentru demnitatea mamei mele

— Nu pot să mai fac asta, Radu! Nu mai pot! — vocea Ioanei, sora mea, răsuna prin bucătăria mică, cu pereții galbeni de abur și timp. Mama stătea la masă, cu ochii pierduți în ceașca de ceai, iar eu simțeam cum mă strânge ceva în piept. Era a treia oară săptămâna asta când Ioana ridica tonul. — Dacă nu găsim o soluție, eu plec! Nu mai rezist!

Am închis ochii o secundă. Mirosea a ceapă prăjită și a medicamente. Mama tușea încet, ca o pasăre rănită. De când tata murise, totul se schimbase. Elena, mama noastră, fusese odată o femeie puternică, cu mâini aspre și zâmbet larg. Acum era doar o umbră, prinsă între amintiri și uitare. Avea 78 de ani și boala Alzheimer îi fura încet-încet tot ce fusese ea.

— Ioana, te rog… — am încercat să-i spun ceva, dar m-a întrerupt.

— Nu mă mai ruga! Tu vii doar în weekenduri! Eu stau aici zi de zi! Tu nu vezi cum e? Nu vezi că nu mai pot?

Avea dreptate. Eu eram „fratele de duminică”, cel care venea cu sacoșa de la Mega și cu promisiuni că „o să fie bine”. Dar nu era bine. Nici pentru mama, nici pentru noi.

În noaptea aceea am dormit pe canapeaua din sufragerie. Am auzit-o pe mama plângând încet în somn. M-am ridicat și am mers la ea. M-a privit ca prin ceață.

— Ești tu, Mihai? — a șoptit. Mihai era tata.

— Nu, mamă… sunt Radu.

A oftat și a început să fredoneze un cântec vechi. M-am așezat lângă ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i explici unui om care nu mai știe cine e că trebuie să plece din casa lui?

A doua zi am început să caut cămine de bătrâni. Am sunat la vreo zece locuri. La unele mi-au spus direct: „Nu avem locuri”. La altele mi-au cerut 4.000 de lei pe lună. Salariul meu de inginer abia trecea de 5.000. Ioana lucra la farmacie pe minimul pe economie. Am simțit că mă sufoc.

— Nu putem s-o lăsăm aici singură, Radu! — mi-a spus Ioana într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

— Știu… dar nici nu avem bani pentru un cămin bun.

— Atunci ce facem? O ducem la ăia unde leagă bătrânii de pat?

Am tăcut. Știam poveștile: bătrâni uitați în camere reci, mâncare stricată, asistente care urlau la ei. Dar ce altceva puteam face? Să renunț la job? Să ne vindem apartamentul?

Într-o duminică am mers împreună să vizităm un cămin privat din Pantelimon. Ne-a întâmpinat o femeie blondă, cu un zâmbet fals.

— Avem camere duble și triple. Avem televizor în fiecare cameră și meniu personalizat…

Am intrat într-o cameră unde două femei bătrâne stăteau pe paturi, privind în gol la pereții goi. Una dintre ele murmura ceva despre fiul ei care „o să vină mâine”. Am simțit un nod în gât.

— Aici ar putea sta mama voastră — a spus femeia blondă.

Ioana s-a uitat la mine cu disperare.

— Nu pot… Nu pot s-o las aici…

Am ieșit afară și am început să plângem amândoi, ca niște copii pierduți.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Mama nu înțelegea nimic din ce se întâmpla. Îmi tot spunea că trebuie să meargă la serviciu, că o așteaptă copiii la școală (fusese educatoare). Eu nu știam cum să-i spun că lumea ei s-a terminat demult.

În zilele următoare am început să ne certăm tot mai des cu Ioana. Ea voia să plece în Italia la muncă, să scape de tot. Eu mă simțeam prins între datoria față de mamă și neputința de a-i oferi ceva mai bun.

— De ce trebuie să fie totul pe umerii mei? — mi-a strigat într-o seară Ioana.

— Pentru că suntem singurii care-i mai avem grijă! — i-am răspuns furios.

— Dar eu nu mai pot! Nu vezi că mă pierd?

Am tăcut din nou. Începusem să mă gândesc serios să-mi dau demisia și să stau acasă cu mama. Dar ce făceam cu ratele la bancă? Cu copilul meu care avea nevoie de rechizite?

Într-o zi am găsit-o pe mama încercând să iasă din casă în papuci și halat, spunând că merge „la grădiniță”. Am alergat după ea pe scări, rușinat de privirile vecinilor.

— Ce faci, mamă? Unde mergi?

— Mă duc la copii… trebuie să ajung…

Am adus-o înapoi și am plâns împreună pe holul întunecat.

În cele din urmă am găsit un cămin mic, la marginea orașului, condus de o familie din Bacău. Era curat, mirosea a supă proaspătă și bătrânii păreau îngrijiți. Prețul era tot mare pentru noi, dar am decis să încercăm.

Ziua când am dus-o pe mama acolo a fost ca o înmormântare fără sicriu. S-a uitat la noi cu ochii mari și speriați.

— De ce mă lăsați aici? Ce-am făcut?

Nu am avut răspuns. Am mințit-o că e doar pentru câteva zile, până ne punem pe picioare.

Seara aceea am băut o sticlă întreagă de vin cu Ioana și am plâns până n-am mai putut.

Au trecut trei luni de atunci. Mama nu ne mai recunoaște mereu când mergem la ea. Uneori ne zâmbește larg, alteori ne întreabă cine suntem. Eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de vinovăție.

Mă întreb mereu: oare am făcut bine? Oare există vreo soluție pentru bătrânii noștri în țara asta? Sau suntem condamnați să alegem mereu între datoria față de familie și supraviețuirea noastră?

Poate voi aveți un răspuns… voi ce ați fi făcut în locul meu?