Când Tatăl Nostru a Decedat, Fratele Meu a Apărut După Cinci Ani, Dar Nu Pentru a Oferi Condoleanțe

Când tatăl nostru a decedat, fratele meu Andrei a apărut la ușa mea pentru prima dată în cinci ani. Dar nu era acolo pentru a oferi condoleanțe. Ultima dată când ne-am văzut, am avut o ceartă uriașă dintr-un motiv trivial și niciunul dintre noi nu a făcut vreun efort să ne împăcăm. Relația noastră a fost întotdeauna tensionată, marcată de o competiție și gelozie constante.

Crescând, Andrei și cu mine ne luptam mereu pentru atenția părinților noștri. El era copilul de aur, excelând în sport și la școală, în timp ce eu, Mihai, eram mai mult un visător, pierdut în cărțile și arta mea. Părinții noștri, deși iubitori, ne comparau adesea, alimentând neintenționat rivalitatea noastră. Andrei avea nevoie de mai multă atenție, cadouri mai scumpe, mai multă dragoste și afecțiune. Și deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se făceau concesii.

Când Andrei a bătut la ușa mea în acea seară fatidică, am fost luat prin surprindere. Nu mă așteptam să-l văd, mai ales acum. Inima mea era grea de durere și ultimul lucru de care aveam nevoie era o confruntare. Dar acolo era el, stând pe veranda mea, arătând de parcă ar fi îmbătrânit un deceniu în cei cinci ani în care am fost despărțiți.

„Andrei,” am spus eu, vocea mea abia fiind o șoaptă. „Ce cauți aici?”

El m-a privit cu un amestec de tristețe și determinare. „Mihai, trebuie să vorbim.”

Am făcut un pas înapoi, lăsându-l să intre. Casa era ciudat de liniștită, tăcerea fiind spartă doar de ticăitul vechiului ceas cu pendul din hol. Ne-am așezat în sufragerie, tensiunea dintre noi fiind palpabilă.

„Am auzit despre tata,” a început Andrei, vocea lui tremurând. „Îmi pare rău pentru pierderea ta.”

Am dat din cap, neavând încredere să vorbesc. Durerea pierderii tatălui nostru era încă prea proaspătă.

Andrei a tras adânc aer în piept. „Știu că nu am vorbit de ani de zile, dar este ceva ce trebuie să-ți spun.”

M-am pregătit, așteptându-mă la o scuză sau o confesiune sinceră. Dar ceea ce a spus m-a lăsat uluit.

„Înainte să moară tata, mi-a spus ceva. A spus că vrea ca eu să am casa.”

L-am privit fix, nevenindu-mi să cred și simțind furia crescând în mine. „Despre ce vorbești? Casa asta aparține amândurora.”

Andrei a clătinat din cap. „Nu, Mihai. Tata a fost clar. Vrea ca eu să o am.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Tatăl nostru a fost întotdeauna corect, ne-a tratat întotdeauna egal. De ce ar face asta?

„Minți,” am spus eu, vocea mea ridicându-se. „Încerci doar să iei totul pentru tine, ca întotdeauna.”

Fața lui Andrei s-a întunecat. „Nu mint, Mihai. Am testamentul. Tata mi-a lăsat totul mie.”

Am simțit un val de trădare cuprinzându-mă. Cum ar putea tatăl nostru să facă asta? Cum ar putea Andrei să vină aici, în ziua înmormântării lui, și să arunce această bombă?

„Ieși afară,” am spus eu, vocea tremurând de furie. „Ieși din casa mea.”

Andrei s-a ridicat, expresia lui fiind de nepătruns. „Îmi pare rău, Mihai. Dar asta este ceea ce tata a vrut.”

Pe măsură ce ieșea pe ușă, am simțit un sentiment zdrobitor de pierdere. Nu doar pentru tatăl nostru, ci și pentru fratele pe care l-am pierdut cu mult timp în urmă. Fratele care fusese odată cel mai bun prieten al meu, confidentul meu. Fratele care acum devenise un străin.

În zilele care au urmat, am încercat să dau sens tuturor lucrurilor. Am trecut prin lucrurile tatălui nostru, căutând orice indiciu, orice explicație. Dar tot ce am găsit a fost testamentul, confirmând afirmația lui Andrei. Tatăl nostru îi lăsase într-adevăr totul lui.

Am simțit un profund sentiment de nedreptate, o rană care nu se va vindeca niciodată. Rivalitatea care a definit relația noastră mi-a luat acum totul. Și pe măsură ce stăteam în casa goală, am realizat că unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca vreodată cu adevărat.