În mâinile altcuiva: Povestea unei trădări și a regăsirii de sine

— Irina, trebuie să vorbim, vocea lui Vlad răsuna ciudat de rece în bucătăria noastră mică, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită. Era dimineața de după întoarcerea lui din Cluj, iar eu simțeam deja că ceva nu e în regulă. Nu mă mai privise în ochi de când intrase pe ușă cu două zile înainte. M-am uitat la el, încercând să-i citesc gândurile, dar chipul îi era încremenit, ca o mască.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. A ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește și cu un nod în gât. În acea zi, am simțit pentru prima dată că lumea mea se clatină.

Două zile mai târziu, universul meu s-a prăbușit. Navigam pe Facebook, încercând să-mi distrag gândurile, când am văzut poza. Vlad, soțul meu de zece ani, era acolo, zâmbind larg, cu brațul strâns în jurul unei femei pe care nu o cunoșteam. Erau la o terasă din Cluj, iar privirea lui era atât de caldă încât mi s-a făcut rău. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și mâinile mi-au început să tremure.

Am dat click pe profilul femeii: Andreea Popescu. Tânără, frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg. Am citit comentariile de sub poză: „Ce frumoși sunteți împreună!”, „Sunteți un cuplu minunat!”. Inima mi s-a făcut țăndări. Cum putea Vlad să facă asta? Cum putea să-mi distrugă familia pentru o aventură?

Am așteptat până seara, când Vlad s-a întors acasă. Stăteam pe canapea, cu poza deschisă pe telefon.

— Vlad, cine e Andreea? am întrebat direct, fără să-i las loc de scuze.

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat adânc.

— Irina… nu știu cum să-ți spun… Nu a fost planificat. S-a întâmplat pur și simplu. Am fost singur acolo, presat de muncă… și ea m-a făcut să mă simt din nou viu.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca niște pietre grele. M-am ridicat brusc și am început să plâng necontrolat.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O mobilă veche? O femeie care-ți spală hainele și-ți gătește ciorba?

Vlad a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi.

— Nu vreau să te văd! Du-te la ea dacă te face atât de fericit!

A ieșit din casă trântind ușa. Am rămas singură cu durerea mea, cu întrebările care nu-mi dădeau pace: Ce am greșit? De ce nu am fost suficientă?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce nu am venit la masa de duminică. I-am spus că nu mă simt bine. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, a venit la mine cu o sticlă de vin și două cutii de înghețată.

— Irina, trebuie să fii tare! Nu meriți să suferi pentru un bărbat care nu te respectă!

Dar eu nu puteam să mă opresc din plâns. Fiecare colț al casei îmi amintea de Vlad: cana lui preferată, cămașa lăsată pe spătarul scaunului, parfumul lui încă prezent pe pernă.

Într-o noapte, după ce am adormit cu greu, am visat că eram din nou la începuturile noastre: doi tineri îndrăgostiți care se țineau de mână pe malul Dâmboviței. M-am trezit plângând și mi-am dat seama că nu mai pot continua așa.

Am început să merg la terapie. Prima ședință a fost un chin; abia am reușit să spun două vorbe fără să izbucnesc în lacrimi.

— Irina, ai nevoie să te pui pe tine pe primul loc acum, mi-a spus psiholoaga mea, doamna Rusu. Nu e vina ta că Vlad a ales alt drum.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, neputință. Am redescoperit lucruri care îmi făceau plăcere: pictura, plimbările lungi prin Herăstrău, întâlnirile cu prietenele mele. Încet-încet, am început să mă simt din nou vie.

Vlad a încercat să revină după câteva luni. A venit într-o seară ploioasă cu un buchet mare de trandafiri roșii.

— Irina, am greșit enorm. Îmi pare rău. Vreau să încercăm din nou…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai doare atât de tare.

— Vlad… nu știu dacă mai pot avea încredere în tine. Poate că e timpul să ne găsim fiecare drumul nostru.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în apartament, dar pentru prima dată nu m-am simțit pierdută. Am realizat că viața mea nu se terminase odată cu plecarea lui Vlad; dimpotrivă, abia începea.

Astăzi sunt alt om. Am învățat că valoarea mea nu depinde de cineva care nu știe să mă prețuiască. Am prieteni noi, planuri noi și curajul de a mă pune pe primul loc.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce ne e atât de greu să alegem fericirea noastră înaintea compromisului? Poate că răspunsul stă chiar aici — în curajul de a ne regăsi atunci când totul pare pierdut.