Nu lăsa niciodată o prietenă singură să-ți treacă pragul: vocea mamei și singurătatea mea

— Ana, să nu lași niciodată o femeie singură să-ți intre în casă, mai ales dacă e frumoasă și nu are bărbat. Așa mi-a spus mama, cu vocea ei aspră, în timp ce-mi aranja părul înainte de nuntă. Am râs atunci, crezând că e doar una dintre superstițiile ei bătrânești, dar cuvintele i s-au lipit de minte ca o umbră rece.

Acum, stau pe marginea patului, cu fiul meu adormit lângă mine, și mă gândesc la Irina. Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu, fata care m-a ținut de mână când am plâns după primul băiat și care mi-a adus supă când am avut gripă. Irina, care de un an e singură după ce soțul ei a plecat cu alta. Irina, care vine la noi aproape în fiecare weekend, cu zâmbetul ei larg și poveștile ei despre viața de femeie liberă.

— Ana, nu ți-e greu cu cel mic? întreabă ea într-o seară, privind spre bucătărie unde soțul meu, Vlad, spală vasele.

— Ba da, dar Vlad mă ajută mult. Fără el n-aș face față.

Irina zâmbește și-l privește pe Vlad cu o căldură care mă face să tresar. Nu e vina ei. Sau poate e? Mă simt vinovată pentru gândurile astea. Dar vocea mamei răsună din nou: „Nu lăsa niciodată o femeie singură să-ți treacă pragul.”

Încep să observ lucruri pe care înainte le ignoram. Cum râde Vlad la glumele Irinei. Cum îi aduce cafeaua fără să-i ceară nimeni. Cum Irina îl laudă pentru orice nimic: „Ce bărbat priceput ai!”

Într-o seară, după ce Irina pleacă, Vlad mă întreabă:

— Ce ai? Ești ciudată de câteva zile.

— Nimic. Doar obosită.

Dar nu e doar oboseala. E un nod în stomac care crește cu fiecare vizită a Irinei. Încep să evit să o chem la noi. Îi răspund sec la mesaje. O simt că se îndepărtează, dar nu pot opri asta.

Într-o duminică, Irina apare neanunțată cu o pungă de prăjituri.

— Am trecut pe aici, am zis să văd dacă aveți nevoie de ceva.

— Nu trebuia să te deranjezi… Vlad nu e acasă, spun repede.

— Nu pentru Vlad am venit, Ana! Pentru tine! Ce se întâmplă cu tine?

Mă uit la ea și simt cum mă sufoc. Nu pot să-i spun adevărul. Cum să-i spun că mi-e teamă că-mi va fura familia? Că vocea mamei mele a devenit mai puternică decât rațiunea mea?

— Nimic… doar sunt obosită și stresată cu copilul.

Irina oftează și pleacă fără să spună nimic. În seara aceea plâng în baie, încercând să-mi dau seama când am devenit atât de suspicioasă. Vlad mă găsește cu ochii roșii.

— Ana, ce se întâmplă? Te rog, spune-mi!

Îi spun totul. Despre vorbele mamei mele, despre frica mea absurdă, despre cum simt că pierd controlul.

— Ana, tu chiar crezi că aș putea face așa ceva? Că Irina ar putea?

Nu știu ce să răspund. Nu cred cu adevărat, dar frica e acolo, ca o boală care roade încet.

Trec săptămâni în care nu mai vorbesc cu Irina. Mă sună de câteva ori, apoi renunță. Într-o zi primesc un mesaj: „Mi-e dor de tine. Dacă vrei să vorbim, eu sunt aici.”

Mă uit la telefon și simt cum mă apasă singurătatea. Vlad e tot mai mult la serviciu, copilul plânge des, iar eu nu mai am pe nimeni cu care să vorbesc deschis. Mama mă sună zilnic și-mi spune să fiu atentă la toți din jur.

Într-o noapte, după ce adorm copilul, mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Sunt palidă, ochii-mi sunt goi. Îmi dau seama că am lăsat frica să-mi distrugă prietenia cea mai dragă.

Îmi fac curaj și îi scriu Irinei: „Îmi pare rău. Am greșit față de tine. Mi-e dor de noi.”

Ne întâlnim într-o cafenea micuță din centru. Irina mă privește cu ochii umezi:

— Ana… ce s-a întâmplat cu noi?

— Mi-a fost frică… Frică să nu pierd tot ce am. Mama mi-a spus mereu că femeile singure aduc necazuri în casele altora… Și am crezut-o fără să vreau.

Irina oftează:

— Știi cât de greu e să fii singură? Să nu ai pe nimeni care să te întrebe dacă ai ajuns acasă? Tu erai familia mea… Acum nu mai am pe nimeni.

Plângem amândouă în cafenea ca două fetițe pierdute. Încercăm să ne iertăm una pe alta, dar rana rămâne.

Acasă, Vlad mă ia în brațe:

— Ana, trebuie să ai încredere în oameni. Altfel rămâi singură chiar și când ești înconjurată de familie.

M-am întrebat mult timp dacă mama avea dreptate sau dacă eu am greșit lăsând frica să-mi conducă viața. Poate că unele vorbe vechi ar trebui uitate pentru totdeauna.

Oare cât de mult ne lasăm viețile conduse de frici moștenite? Și câte prietenii distrugem din cauza unor vorbe spuse demult?