Nu mai sunt femeia de altădată: Povestea Anei, care nu mai vrea să fie decorul unei familii străine

— Ana, nu te supăra, dar Irina vine iar cu copiii azi. N-au unde să stea, știi bine…

Vocea lui Victor răsună din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi găsesc liniștea la fereastra din sufragerie. Mă uit la ploaia care cade mărunt peste blocurile cenușii și simt cum fiecare picătură apasă pe umerii mei ca o povară veche. Nu mai sunt femeia care eram acum șapte ani, când am intrat în viața lui Victor cu speranța că vom construi ceva doar al nostru. Acum, casa noastră e mereu plină de gălăgie, jucării aruncate peste tot și certuri mărunte între nepoții lui. Eu? Sunt doar o prezență tăcută, o umbră care strânge după toți și nu mai are loc nici măcar în propriile gânduri.

— Ana, ai auzit ce-am zis? mă întreabă Victor, apăsat de nerăbdare.

— Da, am auzit… răspund încet, fără să mă întorc.

Nu mai am puterea să mă cert. Am făcut-o de atâtea ori încât fiecare discuție pare un ecou al celei dinainte. Irina vine aproape zilnic cu copiii ei, Andrei și Maria. Soțul ei a plecat în Anglia la muncă și ea spune că nu poate face față singură. Înțeleg, dar nu pot să nu simt că viața mea s-a transformat într-un decor pentru drama altora.

Când am intrat prima dată în familia asta, Irina m-a privit cu suspiciune. Era adolescentă pe atunci și nu accepta ideea că tatăl ei ar putea iubi pe altcineva după moartea mamei ei. Am încercat să-i fiu prietenă, să-i arăt că nu vreau să-i iau locul nimănui. Dar anii au trecut și distanța dintre noi a crescut. Acum, când vine la noi, nici măcar nu mă salută uneori. Se duce direct la Victor, îi povestește ce necazuri are, iar eu rămân pe margine, ca un spectator la propria viață.

— Mamă, unde e laptele? strigă Irina din hol.

— În frigider, pe raftul de sus! răspund automat.

Copiii aleargă prin casă, trântesc uși, râd și țipă. Îi iubesc, dar nu pot să nu simt că fiecare vizită mă golește de energie. Mă uit la Victor cum îi ia în brațe și le promite că vor merge în parc după-amiază. Pe mine nu mă întreabă nimeni dacă vreau să vin sau dacă am alte planuri. Nu mai contez.

Într-o seară, după ce toți au plecat și casa e din nou tăcută, îl privesc pe Victor cum stinge lumina din bucătărie.

— Victor…

— Da?

— Tu mai vezi cine sunt eu? Sau sunt doar femeia care gătește și strânge după toți?

Se uită la mine surprins, ca și cum n-ar înțelege întrebarea.

— Ana, ce vrei să spui? Irina are nevoie de noi. Copiii…

— Știu! Dar eu? Eu când am voie să am nevoie de ceva?

Tace. Îmi dau seama că nici măcar nu s-a gândit la asta. Pentru el e firesc ca eu să fiu mereu acolo, să preiau tot ce lasă ceilalți în urmă.

Într-o duminică dimineață, când Irina vine iar cu copiii și Victor e plecat la piață, o găsesc pe Irina în bucătărie.

— Irina… putem vorbi?

Se uită la mine fără chef.

— Ce s-a întâmplat?

— Simt că nu mai am loc aici. Că tot ce fac e să vă servesc pe toți și nimeni nu mă vede cu adevărat.

Ridică din umeri.

— Nu știu ce vrei să spun… Eu vin aici pentru tata. Și copiii se simt bine aici.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Se uită la mine pentru prima dată cu adevărat atent.

— Nu m-am gândit niciodată…

— Poate ar trebui să te gândești. Și tu. Și tata.

În ziua aceea pleacă mai devreme decât de obicei. Seara, Victor vine acasă și mă găsește făcând bagajul.

— Ce faci?

— Plec la sora mea câteva zile. Am nevoie să respir. Să-mi amintesc cine sunt fără voi toți în jurul meu.

Se uită la mine speriat.

— Ana… te rog…

— Nu vreau să fiu doar fundalul vieții voastre. Vreau să fiu văzută. Să contez.

În zilele petrecute la sora mea, redescopăr liniștea. Merg prin parc fără grija nimănui, citesc o carte fără să fiu întreruptă din cinci în cinci minute. Îmi dau seama cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să fiu totul pentru ceilalți.

Când mă întorc acasă, Victor mă așteaptă cu ochii roșii de nesomn.

— Mi-ai lipsit…

— Și mie mi-a lipsit cine eram înainte să devin invizibilă.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat. Dar știu că nu mai pot trăi ca înainte. Am dreptul la liniștea mea, la spațiul meu, la vocea mea.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc ca mine? Câte dintre noi ajungem să fim doar decorul unei familii care nici măcar nu ne aparține cu adevărat? Poate e timpul să vorbim despre asta…