Când familia îți întoarce spatele: O aniversare care a schimbat totul

— Nu, nu vreau să fac asta, Delia! am spus cu voce tremurândă, simțind cum toți ochii din sufrageria luminată slab se întorc spre mine. Era ziua fratelui meu, Vlad, și toată familia era adunată în jurul mesei încărcate cu sarmale, salată boeuf și prăjituri făcute de mama. Delia, soția lui Vlad, îmi întinsese platoul cu tort și-mi ceruse să cânt un cântec pe care îl uram din copilărie, doar pentru că știa că mă simt stânjenită. Am refuzat. Atât. Dar refuzul meu a fost scânteia care a aprins totul.

— Nu pot să cred! Mereu trebuie să fii tu altfel! Mereu trebuie să strici atmosfera! a izbucnit ea, cu vocea ridicată, privindu-mă ca pe o insectă. Tata a încercat să schimbe subiectul, dar Delia nu s-a oprit. — Toată lumea face un efort pentru Vlad, numai tu nu poți să lași de la tine nici măcar o dată! Ce fel de soră ești?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și lacrimile îmi urcă în ochi. Mama m-a privit scurt, cu acea privire pe care o știam prea bine: „Nu face scandal, nu ne face de râs.” Vlad a tăcut. Nu m-a apărat. Nici nu m-a privit. Am simțit cum mă sufoc printre râsete false și priviri piezișe. Am ieșit pe balcon, tremurând de frig și de furie.

Acolo, printre ghivecele cu mușcate ale mamei, am încercat să-mi adun gândurile. Îmi venea să țip, să sparg ceva, să fug. Dar nu puteam. Era familia mea. Sau cel puțin așa crezusem până atunci.

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era schimbată. Se râdea forțat, dar toți mă priveau altfel: ca pe o străină. Delia își ștergea ochii teatral cu un șervețel, iar Vlad îi ținea mâna. Mama tăcea și tăia felii de tort cu mișcări mecanice.

— Poate ar trebui să pleci acasă dacă nu te simți bine, a spus tata încet, fără să mă privească.

Am plecat. Am mers pe jos până acasă, cu palmele strânse în pumni și cu inima bubuind în piept. Pe drum mi-am amintit toate momentele când am lăsat de la mine ca să nu supăr pe nimeni: când am renunțat la facultatea din Cluj ca să rămân aproape de ai mei; când am acceptat să am grijă de bunica bolnavă în locul Deliei; când am tăcut mereu ca să nu stric „armonia” familiei.

În seara aceea am plâns până târziu. A doua zi nimeni nu m-a sunat. Nici Vlad, nici mama, nici tata. Doar un mesaj scurt de la Delia: „Sper că ești mulțumită.”

Au trecut zile, apoi săptămâni. Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar mi-a răspuns rece: — Nu vreau scandaluri în familie. Dacă nu poți să fii mai maleabilă, mai bine stai deoparte.

Mama mi-a spus la telefon: — Știi că Delia e mai sensibilă… Poate ai exagerat și tu puțin.

M-am simțit trădată de toți. Parcă eram invizibilă. Singura mea vină era că spusesem „nu”. Atât.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate eram egoistă? Poate trebuia să tac și de data asta? Dar ceva din mine refuza să mai accepte umilința.

Într-o duminică am mers la biserică singură. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să-ți ierți propria familie. M-am rugat pentru liniște. Pentru curajul de a merge mai departe fără ei, dacă asta era prețul sincerității mele.

Au trecut luni până când mama m-a sunat timid: — Poate vii la noi de Paște…

Am acceptat, dar cu inima strânsă. Când am intrat în casă, Delia nici nu m-a salutat. Vlad m-a privit scurt și s-a retras în dormitor. Tata a încercat să facă glume stângace despre vreme.

La masă, mama a adus vorba despre incidentul din toamnă: — Poate ar trebui să uităm ce s-a întâmplat… Suntem familie.

— Suntem? am întrebat eu încet. Pentru că eu nu mă mai simt parte din nimic aici.

A fost liniște câteva secunde lungi. Delia a oftat teatral și a ieșit din cameră. Vlad a ridicat din umeri.

— Poate ai nevoie de timp… a spus mama.

Poate avem cu toții nevoie de timp, mi-am spus în gând.

De atunci relațiile au rămas reci. Vorbim rar și doar despre lucruri practice: facturi, sănătatea bunicii sau rețete de prăjituri. Nimeni nu mai aduce vorba despre acea seară.

Dar eu încă mă întreb: oare chiar sunt egoistă pentru că am spus „nu”? Sau doar am avut curajul să mă apăr pentru prima dată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?