Între două focuri: O moștenire care a sfâșiat familia

— Nu pot să cred că mama a făcut asta! Vlad izbucni, trântind testamentul pe masa din sufragerie. Hârtia aceea părea să ardă între noi, de parcă fiecare cuvânt scris de mâna soacrei mele ar fi fost o sentință. Camelia, cu ochii roșii de plâns, își strângea pumnii în poală.

— Tu ai știut, nu-i așa? mă întrebă ea cu o voce tăioasă, privindu-mă ca pe un dușman. — Ai convins-o să lase casa pe numele vostru!

M-am simțit ca și cum aș fi fost prinsă într-o capcană. Nu voiam nimic din ce nu mi se cuvenea, dar nici nu puteam să neg că soacra mea, în ultimele luni de viață, îmi spusese adesea că Vlad merită casa pentru că „el a rămas lângă mine când mi-a fost cel mai greu”.

— Camelia, nu am știut nimic. Știi bine că mama voastră nu asculta de nimeni când își punea ceva în cap.

Dar Camelia nu voia să audă. Se ridică brusc, scuturându-și părul negru peste umeri.

— Voi ați avut grijă de ea pentru că locuiți aici! Eu am fost la București, am muncit să-mi plătesc chiria și să-mi cresc copilul singură! Acum rămân fără nimic?

Vlad se ridică și el, cu fața înroșită de furie și rușine.

— Nu e vina noastră că ai plecat! Ai fugit de responsabilități și acum vrei partea leului!

Am simțit cum mă sufoc între ei. Îmi venea să țip, să fug, dar nu puteam. Eram legată de casa asta, de amintirile cu soacra mea care mă învățase să fac sarmale și să cos nasturi la cămăși. Dar eram legată și de Vlad, bărbatul pe care îl iubeam, și de Camelia, sora lui care fusese cândva prietena mea cea mai bună.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad nu mai dormea nopțile. Se plimba prin casă ca un leu în cușcă, iar eu încercam să-l liniștesc.

— Vlad, nu putem trăi așa. Trebuie să vorbiți ca frații, să găsiți o cale…

El mă privea cu ochii goi.

— Tu nu înțelegi. Pentru Camelia e doar o casă. Pentru mine e tot ce mi-a rămas din copilărie.

Între timp, Camelia mă suna zilnic. Uneori plângea, alteori țipa la mine:

— Tu ai totul! Eu n-am decât datorii și un copil bolnav! Cum poți să dormi liniștită?

Nu dormeam. Mă trezeam noaptea cu inima strânsă, gândindu-mă la băiatul Cameliei care avea nevoie de bani pentru tratament. Mă simțeam vinovată că trăiam într-o casă care nu-mi aparținea cu adevărat.

Într-o seară, după ce Vlad adormise epuizat pe canapea, am luat testamentul și l-am citit din nou. Fiecare frază părea scrisă cu sânge: „Las casa fiului meu Vlad pentru grija și devotamentul arătate.” Nicio mențiune despre Camelia, doar o sumă mică de bani pe care mama lor o pusese deoparte pentru nepoțel.

A doua zi am chemat-o pe Camelia la noi. Am pregătit cafea și am așteptat-o cu inima cât un purice. Când a intrat pe ușă, ochii i s-au oprit pe poza mamei lor de pe perete.

— Nu pot să cred că s-a terminat așa între noi… a șoptit ea.

Am tras aer adânc în piept.

— Camelia, știu că e nedrept. Știu că ai nevoie de ajutor. Putem găsi o soluție împreună. Putem vinde casa și împărți banii sau putem găsi altceva…

Vlad a apărut în pragul ușii, palid.

— Nu vreau să vând casa! E singurul loc unde mă simt acasă…

Camelia l-a privit lung.

— Atunci dă-mi partea mea. Sau lasă-mă să stau aici cu băiatul meu până găsesc ceva.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum fiecare dintre noi se luptă cu propriile răni: Vlad cu dorul de mamă și frica de singurătate, Camelia cu neputința și disperarea unei mame singure, eu cu vinovăția că nu pot împăca pe toată lumea.

În următoarele luni am încercat să conviețuim toți trei sub același acoperiș. Fiecare zi era o luptă: certuri pentru spațiu, reproșuri vechi scoase la suprafață, tăceri apăsătoare la masă. Băiatul Cameliei plângea noaptea după mama lui; Vlad se retrăgea tot mai mult în sine; eu mă simțeam invizibilă.

Într-o dimineață am găsit-o pe Camelia plângând în bucătărie.

— Nu mai pot… Nu vreau milă. Vreau doar să fiu tratată ca sora ta, nu ca un intrus…

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. În acel moment am înțeles că nicio casă din lume nu merită să distrugă o familie.

Până la urmă am decis împreună: Vlad i-a dat Cameliei partea ei din economiile noastre și ea s-a mutat într-un apartament micuț cu băiatul ei. Casa a rămas goală o vreme; nici Vlad nu mai voia să stea acolo. Ne-am mutat într-un apartament nou, încercând să lăsăm trecutul în urmă.

Dar rana rămâne. De fiecare dată când trec pe lângă vechea casă, mă întreb: oare merită vreodată banii liniștea sufletului? Poate fi vindecată o familie după ce lăcomia și nedreptatea au pus stăpânire pe inimile noastre?