„Fără Pătuț, Fără Masă de Schimbat, Nici Măcar Hăinuțe pentru Bebeluș: Când Am Ajuns Acasă, Am Văzut un Haos Îngrozitor”

Externarea mea din spital a fost diferită de orice altă experiență. Tocmai născusem primul nostru copil, o fetiță frumoasă pe nume Maria. Experiența a fost copleșitoare și eram plină de o combinație de bucurie și anxietate. Soțul meu, Andrei, trebuia să fie stâlpul meu de sprijin în această perioadă, dar lucrurile nu au mers conform planului.

Andrei lucra ca manager de proiect la o companie de tehnologie și jobul lui era solicitant. Când i-am cerut să-și ia liber pentru sosirea bebelușului, m-a asigurat că are totul sub control. „Nu-ți face griji, Victoria,” a spus el, „mă ocup eu de tot. Vom spăla hainele bebelușului, vom face cumpărăturile și vom curăța casa. Tu doar concentrează-te pe recuperare.”

În ziua externării mele, Andrei a venit să mă ia direct de la birou. Era încă în hainele de muncă, arătând obosit și stresat. Puteam vedea tensiunea din ochii lui, dar încerca să afișeze o față curajoasă pentru mine. Pe măsură ce ne îndreptam spre casă, nu puteam să nu simt un nod de anxietate strângându-mi stomacul.

Când am ajuns acasă, am fost întâmpinată de un peisaj care mi-a făcut inima să se scufunde. Casa era un haos. Vase murdare erau grămadite în chiuvetă, rufe împrăștiate peste tot și praf acoperind mobila. Dar partea cea mai rea era camera bebelușului. Era complet nepregătită. Nu era niciun pătuț, nicio masă de schimbat, nici măcar hăinuțe pentru bebeluș. Am simțit un val de panică cuprinzându-mă.

„Andrei, ce s-a întâmplat? De ce nu e nimic pregătit?” am întrebat, cu vocea tremurând.

El s-a uitat la mine cu o expresie dureroasă. „Îmi pare rău, Victoria. Munca a fost nebună și pur și simplu nu am avut timp. Am crezut că pot să mă descurc, dar m-am înșelat.”

Am simțit un amestec de furie și dezamăgire. „Mi-ai promis, Andrei. Ai spus că te vei ocupa de tot.”

„Știu și am eșuat. Îmi pare atât de rău,” a spus el, cu vocea frântă.

Am tras adânc aer în piept, încercând să mă calmez. „Trebuie să pregătim lucrurile pentru Maria. Nu putem să o aducem în acest haos.”

Am petrecut următoarele câteva ore încercând frenetic să curățăm casa și să pregătim camera bebelușului. Andrei a fugit la magazin pentru a cumpăra esențialele în timp ce eu încercam să organizez puținul pe care îl aveam. A fost epuizant și simțeam cum corpul meu protestează după efortul nașterii.

Pe măsură ce zilele treceau, lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult. Munca lui Andrei continua să-i ceară timp și energie, lăsându-mă pe mine să mă ocup de majoritatea îngrijirii bebelușului singură. Eram lipsită de somn, copleșită și mă luptam să țin pasul cu totul. Casa rămânea într-o stare de dezordine și simțeam că mă înec.

Într-o noapte, în timp ce o legănam pe Maria să adoarmă, am izbucnit în lacrimi. Mă simțeam atât de singură și neajutorată. Andrei m-a găsit în camera bebelușului și fața i s-a schimbat când mi-a văzut lacrimile.

„Victoria, îmi pare atât de rău. Știu că nu fac destul,” a spus el, cu vocea plină de regret.

„Nu pot face asta singură, Andrei. Am nevoie de ajutorul tău,” am spus eu, cu vocea înecată de emoție.

El a dat din cap, cu lacrimi în ochi. „Știu. O să vorbesc din nou cu șeful meu. O să fac tot ce trebuie pentru a fi aici pentru tine și Maria.”

Dar în ciuda promisiunilor sale, lucrurile nu s-au schimbat. Jobul lui Andrei continua să-l consume și eu eram lăsată să navighez provocările maternității noi singură. Tensiunea a afectat relația noastră și simțeam un sentiment crescând de resentiment.

În cele din urmă, lipsa de sprijin și stresul copleșitor au devenit prea mult de suportat. Casa noastră odată fericită era acum plină de tensiune și tristețe. Am realizat că uneori, dragostea și promisiunile nu sunt suficiente pentru a depăși provocările pe care viața ni le aruncă.