Când am rămas singură cu Leon, soacra mea mi-a făcut o propunere care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu pot să cred că ai ajuns atât de jos, Irina! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile lui Leon împrăștiate pe jos. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea mereu la ușa dormitorului, unde băiețelul meu de patru ani dormea liniștit, fără să știe că lumea lui urma să se schimbe pentru totdeauna.

Soțul meu, Mihai, plecase de două săptămâni. Fără explicații, fără să privească înapoi. Doar un bilet lăsat pe masă: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Atât. În fiecare seară, mă întrebam ce greșisem, unde se rupsese totul. Dar nu aveam timp să mă prăbușesc. Trebuia să fiu tare pentru Leon.

În ziua aceea, Viorica a venit neanunțată. A intrat ca o furtună, cu pași apăsați și privirea rece. M-a privit de sus, ca și cum aștepta să mă vadă căzută la pământ. Și poate chiar asta își dorea.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Mihai nu se mai întoarce. Și tu știi foarte bine că nu poți crește singură un copil. Nu ai serviciu stabil, nu ai familie aici…

Mi-am strâns brațele în jurul corpului, încercând să-mi țin inima la loc.

— Leon e tot ce am…

— Tocmai de aceea! — m-a întrerupt ea. — Gândește-te la binele lui! Eu și domnul Petre putem să-i oferim tot ce are nevoie. O casă mare, stabilitate, educație… Tu nu poți! Fii rațională!

Am simțit cum mă sufoc. Să-mi ia copilul? Să-l crescă ea? Să-l văd doar din când în când, ca pe un străin?

— Nu… Nu pot… — am șoptit.

— Gândește-te bine! — a spus ea apăsat. — Dacă nu accepți, Mihai va merge în instanță. Și crede-mă, are avocați buni. Nu vrei să ajungi acolo.

A plecat trântind ușa, lăsând în urmă un miros greu de parfum scump și amenințare. M-am prăbușit pe podea și am plâns până când Leon s-a trezit și a venit la mine cu ursulețul lui de pluș.

— Mami, de ce plângi?

L-am strâns tare la piept și i-am promis în gând că nu-l voi lăsa niciodată.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mihai nu răspundea la telefon. Prietenele mele mă evitau — cine vrea să stea lângă o femeie părăsită, cu un copil mic și fără bani? La serviciu mi s-a spus că nu pot reveni decât part-time, iar chiria era deja restanță.

Într-o seară, Viorica a venit din nou. De data asta cu Mihai după ea. El nu m-a privit deloc în ochi.

— Irina, trebuie să semnezi actele — a spus ea scurt. — E mai bine pentru toți.

— Nu semnez nimic! — am țipat, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Mihai a oftat și a ieșit afară. Viorica s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Dacă nu vrei să-l pierzi definitiv pe Leon, fă ce-ți spun!

Am rămas singură în holul întunecat, cu hârtiile pe masă și cu inima frântă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat lângă patul lui Leon și l-am privit cum doarme. M-am gândit la mama mea, care murise când eu aveam doar opt ani. La tata, care s-a refugiat în băutură și m-a lăsat singură cu lumea. Nu voiam ca Leon să treacă prin aceleași traume.

A doua zi am mers la avocatul comunitar din cartier. O doamnă blândă pe nume Camelia m-a ascultat cu răbdare.

— Irina, ai drepturi! Nimeni nu poate să-ți ia copilul fără proces și fără motive serioase. Nu te lăsa intimidată!

Mi-a dat curajul de care aveam nevoie. Am început să caut un alt job — orice: curățenie la o pensiune, ajutor la o cofetărie. Am acceptat orice orar doar ca să pot plăti chiria și să-i cumpăr lui Leon lapte și haine.

Viorica nu s-a lăsat. A început să vorbească urât despre mine vecinilor: „Săraca Irina… Nu se descurcă… Copilul ar fi mai bine la noi…” Oamenii mă priveau ciudat pe scară. Uneori îmi era rușine să ies din casă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare sub ușă: „Dacă nu renunți la custodie, vei regreta.” Am tremurat toată ziua, dar nu am cedat.

Leon a început să întrebe tot mai des de tatăl lui:

— Mami, tati nu mai vine?

— Tati are treabă multă acum… Dar eu sunt aici cu tine mereu!

Într-o duminică dimineață, Viorica a venit din nou. De data asta era singură și părea obosită.

— Irina… Eu am pierdut un copil când eram tânără… Poate de asta țin atât de mult la Leon… Dar nu vreau să te distrug…

Am simțit pentru prima dată că vedeam o altă față a ei — una vulnerabilă.

— Viorica… Eu nu vreau război… Dar Leon are nevoie de mama lui. Și eu am nevoie de el.

A oftat adânc și a plecat fără să mai spună nimic.

Procesul a durat luni întregi. Avocații lor au încercat să mă discrediteze: că sunt instabilă emoțional, că nu am bani, că nu am familie de sprijin. Dar Camelia m-a ajutat să aduc martori: vecina mea bătrână care îl vedea zilnic pe Leon fericit cu mine; directoarea grădiniței care a spus că băiatul e vesel și bine îngrijit; chiar și asistenta medicală care venea periodic la domiciliu.

În ziua sentinței, am stat cu mâna strânsă pe ursulețul lui Leon în sala rece de judecată. Judecătoarea m-a privit lung înainte să spună:

— Copilul va rămâne la mamă.

Am izbucnit în plâns și am simțit că pot respira din nou după luni de coșmar.

Mihai a plecat din oraș după proces. Viorica vine uneori să-l vadă pe Leon — acum stăm la masă împreună și vorbim despre griji simple: teme, haine mici rămase mici prea repede, vise pentru viitor.

Dar rana din sufletul meu încă nu s-a vindecat complet. Uneori mă întreb: cât de departe suntem dispuși să mergem pentru cei pe care îi iubim? Și cât putem ierta celor care ne-au rănit cel mai tare?