Casa cu umbre – Povestea unei văduve românce și a bătăliei cu trecutul

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! Ai vândut apartamentul din oraș pentru o ruină la capătul lumii? Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în telefon cu o furie pe care nu i-o mai auzisem de la adolescență. M-am uitat la pereții scorojiți ai casei, la podeaua care scârțâia sub pașii mei obosiți și am simțit cum inima mi se strânge. Dar ce altceva puteam face? După ce l-am pierdut pe Mihai, soțul meu, fiecare colț al apartamentului din Pitești era o rană deschisă. Aveam nevoie de liniște, de aer curat, de un nou început.

Prima noapte în casa din satul Văleni a fost un coșmar. M-am trezit pe la trei dimineața cu un fâșâit ciudat. Am aprins lanterna și am văzut prima coadă sub pat. Apoi încă una, și încă una. Șerpi. Nu unul, nu doi – zeci. Am țipat atât de tare încât cred că m-au auzit și vecinii de peste deal. Am ieșit afară în cămașa de noapte, tremurând din toate încheieturile. Câinele vecinului, Costel, a început să latre nebunește.

Dimineața, am bătut la poarta lui tanti Florica. — Vai de mine, Elena dragă, casa aia e blestemată! Acolo n-a stat nimeni mai mult de-o vară! Șerpii ăia… nu-i poți scoate nici cu popa! Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toată viața am râs de superstițiile astea, dar când vezi cu ochii tăi cum se strecoară vietățile alea reci prin crăpăturile casei tale, începi să te întrebi dacă nu cumva există adevăr în poveștile bătrânilor.

Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap: am chemat un deratizator din oraș – domnul Doru, un bărbat cu ochi mici și triști. — Doamnă, aici nu-i vorba doar de șerpi. Casa asta e veche, are temelii crăpate. E ca și cum ai încerca să golești o fântână cu o linguriță. Mi-a luat banii și a plecat, lăsându-mă cu un miros greu de chimicale și aceeași frică în piept.

Irina a venit într-un weekend, hotărâtă să mă ia cu forța înapoi la oraș. — Mamă, nu vezi că te distrugi aici? Ce cauți tu singură printre șerpi și oameni care te privesc ca pe o ciudată? Am izbucnit în plâns. — Nu pot să mă întorc acolo unde totul miroase a Mihai! Aici măcar pot să respir… sau cel puțin așa credeam.

Sătenii au început să mă ocolească. Copiii aruncau cu pietre în poarta mea și strigau după mine „Vrăjitoarea cu șerpi!” La magazinul din sat, vânzătoarea îmi dădea restul fără să mă privească în ochi. Într-o seară, când m-am dus să iau apă de la fântână, am găsit un șarpe mort pus pe pragul casei mele. Am simțit că mă sufoc.

Într-o noapte de vară, când aerul era greu și umed, am stat pe prispă și am privit stelele. Mi-am amintit de serile când Mihai îmi citea poezii și râdeam împreună până târziu. Am înțeles atunci că nu șerpii mă speriau cel mai tare, ci golul din sufletul meu. Casa asta era doar o oglindă a fricilor mele: veche, crăpată, plină de umbre.

A doua zi dimineață am luat o decizie. Am împachetat câteva lucruri într-o valiză veche și am mers la Irina. — Ai avut dreptate, fata mea. Nu pot lupta cu tot ce nu pot schimba. Dar nici nu pot fugi mereu de mine însămi.

Am vândut casa unui tânăr din sat care voia să o dărâme și să construiască ceva nou pe teren. Cu banii rămași mi-am închiriat o garsonieră micuță aproape de Irina și nepoțica mea, Mara. În fiecare zi mergem împreună în parc și râdem din nou.

Uneori mă gândesc la casa din Văleni și la șerpii ei. Poate că fiecare dintre noi are o casă plină de umbre pe care trebuie s-o părăsească la timp ca să poată trăi cu adevărat.

Oare câți dintre noi rămânem prizonieri într-un loc sau într-o amintire doar pentru că ne e teamă să recunoaștem că nu putem câștiga orice bătălie? Poate curajul adevărat nu e să lupți până la capăt, ci să știi când să renunți.