„O să am câți copii vreau eu!”: Povestea unei familii dezbinate din Ploiești

— Nu-mi pasă ce zici, Radu! O să am câți copii vreau eu!
Vocea Mihaelei răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Era a treia oară luna asta când ne certam pe tema asta. Mama stătea la masă, cu mâinile în poală, privindu-ne când pe mine, când pe ea, de parcă ar fi vrut să dispară. Tata se retrăsese deja în balcon, cu țigara lui veșnică, evitând orice discuție care ar fi putut tulbura liniștea casei.

Mihaela avea 27 de ani și era deja însărcinată cu al patrulea copil. Eu, fratele ei mai mic cu doi ani, nu reușeam să înțeleg de ce se încăpățâna să aducă pe lume atâția copii, când abia se descurca cu cei pe care îi avea. Soțul ei, Cătălin, lucra cu ziua pe unde apuca, iar ea stătea acasă, încercând să țină în frâu trei copii mici și o gospodărie care scârțâia din toate încheieturile.

— Mihaela, nu vezi că nu ai cu ce să-i crești? De ce te încăpățânezi? Nu ești tu cea care plânge mereu că nu ai bani de lapte sau de haine?

— Nu e treaba ta! Copiii sunt darul lui Dumnezeu! Și dacă eu vreau să am zece, o să am zece!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol, trântind ușa după mine. M-am dus direct la tata pe balcon.

— Tata, tu nu zici nimic?

El a tras din țigară și a oftat adânc.

— Fiecare își duce crucea, Radule. Nu poți tu să-i schimbi mintea. Las-o în pace.

Dar nu puteam. Nu puteam să o las să se îngroape în datorii și nefericire. Nu puteam să văd cum copiii ei cresc fără ce le trebuie, doar pentru că ea credea că „așa vrea Dumnezeu”.

În serile târzii, când mă întorceam de la muncă – eu lucram ca operator la o fabrică de cablaje auto – o găseam pe mama plângând în bucătărie. Îmi spunea mereu același lucru:

— Radu, nu te mai certa cu soră-ta. O doare și pe ea. Dar nu vrea să recunoască.

Dar cum să nu mă cert? Cum să nu mă doară când vedeam că nepoții mei merg la școală cu pantofi rupți și ghiozdane vechi? Când îi vedeam cum se uită la alți copii care au tot ce le trebuie?

Într-o zi, după o altă ceartă aprinsă, Mihaela a plecat supărată acasă la ea. N-a mai venit pe la noi aproape două luni. Mama suferea în tăcere, iar tata se făcea că nu vede nimic. Eu mă simțeam vinovat, dar și furios. De ce trebuia eu să fiu cel rău? De ce nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul?

Într-un weekend ploios de noiembrie, am decis să merg la ea acasă. Am bătut la ușă și mi-a deschis Cătălin, cu ochii roșii de oboseală.

— E sus cu copiii. Intră dacă vrei.

Am urcat scările scârțâitoare și am găsit-o pe Mihaela stând pe pat, cu cel mai mic copil în brațe și ceilalți doi jucându-se pe covorul vechi.

— Ce vrei? m-a întrebat fără să mă privească.

— Să vorbim. Să încercăm să ne înțelegem.

A oftat și a lăsat copilul jos.

— Radu, tu nu înțelegi. Eu nu pot altfel. Copiii sunt tot ce am. Dacă n-aș avea grijă de ei, n-aș avea niciun rost pe lume.

— Dar nu vezi că te sacrifici pe tine? Că îi sacrifici și pe ei?

— Poate că da. Dar cine ești tu să-mi spui cum să trăiesc? Tu ai ales alt drum. Eu l-am ales pe al meu.

Am tăcut. Am privit-o cum îi mângâia părul celui mic și mi-am dat seama că nu aveam cum să-i schimb convingerile. Pentru ea, copiii erau sensul vieții, chiar dacă viața era grea.

Am plecat de acolo cu inima grea. În drum spre casă m-am întrebat dacă nu cumva eu eram cel egoist. Poate că fiecare are dreptul să-și trăiască viața după propriile reguli, chiar dacă ceilalți nu sunt de acord.

De atunci relația noastră a rămas rece. Ne vedem rar, la ocazii mari – Paște, Crăciun – și evităm subiectul copiilor. Mama încă speră că ne vom împăca cu adevărat într-o zi. Tata tace ca de obicei.

Uneori mă uit la pozele vechi din copilărie și mă întreb unde s-a rupt totul între noi. Dacă aș fi tăcut atunci, ar fi fost altfel? Sau poate că unele răni trebuie să doară ca să ne învețe ceva despre noi înșine?

Poate că niciodată nu vom ști cine are dreptate într-o familie dezbinată de alegeri personale. Dar vă întreb: voi ați interveni sau ați lăsa lucrurile să curgă? Unde se termină grija și începe judecata?