Sânge trădător: Povestea unei familii sfâșiate de secrete

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu singura care ține totul în spate! — am izbucnit într-o seară târzie, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele se spărgeau sub mâinile mele obosite. Mama, Maria, s-a uitat la mine cu ochii ei cenușii, plini de o tristețe veche, dar nu a spus nimic. Tăcerea ei era mai grea decât orice ceartă.

Așa a început sfârșitul iluziilor mele despre familie. Mă numesc Irina și am crescut într-un sat de lângă Pitești, într-o casă veche, cu pereți scorojiți și promisiuni nespuse. Tata, Gheorghe, era un om aspru, muncitor la combinat, dar cu sufletul mereu plecat în altă parte. Fratele meu, Radu, era favoritul tuturor: deștept, carismatic, mereu cu zâmbetul pe buze, dar cu o umbră pe care doar eu o vedeam.

De mică am simțit că trebuie să fiu liantul familiei. Când tata venea acasă beat și făcea scandal, eu eram cea care-l oprea să nu spargă totul. Când mama plângea în bucătărie, eu îi ștergeam lacrimile și îi promiteam că va fi bine. Radu? El era mereu plecat cu prietenii sau ascuns în camera lui, departe de problemele noastre.

Anii au trecut și am ajuns la facultate în București. Am muncit pe brânci ca să nu le cer bani părinților. În fiecare weekend mă întorceam acasă să-i ajut: la curățenie, la gătit, la treburile câmpului. Radu a rămas acasă după liceu, fără să facă nimic concret. Tata îi găsea mereu scuze: „E băiat, lasă-l să-și găsească drumul!”

Într-o zi de toamnă, tata a făcut infarct. L-am dus la spital cu inima cât un purice. Am stat nopți întregi lângă el, i-am adus medicamentele, am vorbit cu doctorii. Radu a venit o singură dată și a plecat repede: „Nu pot să văd sânge”, a spus scurt.

După ce tata s-a stins, am rămas doar noi trei: eu, mama și Radu. Atunci au început adevăratele probleme. Casa trebuia renovată, facturile se adunau, iar mama era tot mai bolnavă. Am renunțat la jobul din București și m-am întors acasă. „Ești fata noastră bună”, îmi spunea mama printre suspine. Dar Radu? El dispăruse din nou.

Într-o seară geroasă de iarnă, l-am găsit pe Radu în bucătărie, cotrobăind prin sertare.
— Ce cauți?
— Nimic… doar niște acte.
— Ce acte?
— Ale casei… vreau să văd dacă totul e în regulă.

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Nu mi-a spus nimic clar, dar am început să bănuiesc că plănuiește ceva. În următoarele luni a venit tot mai des acasă, dar nu ca să ajute. Îl găseam vorbind la telefon pe ascuns sau scotocind prin dulapuri.

Într-o zi am primit o scrisoare de la primărie: casa urma să fie scoasă la licitație pentru o datorie veche pe care nu o știam. Am alergat disperată la mama.
— Mamă, știai ceva despre asta?
— Nu… poate tata a uitat să plătească ceva…

Am început să caut prin acte și am descoperit că Radu făcuse un împrumut pe numele mamei fără ca ea să știe. Banii îi pierduse la pariuri sportive. M-am prăbușit pe podea cu hârtiile în brațe.

— Cum ai putut să faci asta? — l-am întrebat urlând când l-am prins acasă.
— Ești tu mai bună? Mereu ai vrut să fii salvatoarea! Lasă-mă în pace!

Mama plângea într-un colț al camerei, iar eu simțeam că mă sufoc. Toată viața am crezut că sângele ne leagă pentru totdeauna. Dar atunci am înțeles că uneori sângele poate fi otrăvit de egoism și minciuni.

Am încercat să rezolv situația: am vândut tot ce aveam de valoare, am cerut ajutor de la rudele din sat, am lucrat ca menajeră la oraș ca să strâng bani pentru datorie. Radu dispăruse din nou. Mama s-a îmbolnăvit grav; medicii au spus că stresul i-a agravat boala.

Într-o noapte, când credeam că nu mai pot duce nimic pe umeri, mama m-a luat de mână:
— Iartă-l pe fratele tău… poate n-a știut ce face…
— Cum să-l iert? Ne-a distrus viața!
— E sângele nostru…

Am simțit atunci cât de greu e să fii bun într-o lume care te răsplătește cu trădare. Am continuat să lupt pentru casă și pentru mama până în ultima clipă a vieții ei. Când a murit, eram singură în camera rece, cu actele casei strânse la piept și cu sufletul gol.

Radu nu a venit nici la înmormântare. L-am văzut abia după un an, când a apărut la poartă cu ochii roșii și hainele rupte:
— Irina… ai un loc pentru mine?
Am vrut să-l alung, dar vocea mamei mi-a răsunat în minte: „E sângele nostru…”

L-am primit în casă, dar nu i-am mai dat puterea să mă rănească. Am pus limite clare și am început să trăiesc pentru mine. Am învățat că uneori trebuie să te salvezi pe tine înainte de a salva pe alții.

Acum stau pe prispa casei și mă întreb: oare cât valorează loialitatea când vine dintr-o singură parte? Merită să te sacrifici pentru familie dacă familia nu te prețuiește? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?