Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea mea cu soacra mea, Elena

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai auzit? Casa asta nu a fost niciodată a ta!
Vocea Elenei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, cu perdele grele și miros de mușețel uscat. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ. Nu era prima dată când Elena îmi arunca vorbe grele, dar niciodată nu fusese atât de directă.
— Mamă, te rog… Nu acum, spuse Vlad încet, dar vocea lui era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.
— Nu acum? Dar când? De câți ani tot trag eu casa asta după mine? Și-acum să vină ea să-mi spună cum să trăiesc?
M-am ridicat încet, încercând să-mi adun curajul.
— Elena, nu vreau să ne certăm. Dar și eu am dreptul la liniște. Suntem o familie…
Ea a râs scurt, amar.
— Familie? Tu habar n-ai ce înseamnă familie! Dacă ai fi știut, nu mi-ai fi luat băiatul!
Mi-am mușcat buza de jos. Era clar că nu era vorba doar despre casă. Era despre control, despre puterea pe care o pierdea încet-încet asupra lui Vlad.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am uitat la tavanul scorojit și am simțit cum fiecare crăpătură îmi șoptește: „Nu ești acasă aici.” Vlad s-a întors pe partea cealaltă și a oftat adânc.
— De ce nu spui nimic? l-am întrebat în șoaptă.
— Ce să spun? E mama… Știi cum e.
— Da, știu. Dar eu? Eu ce sunt?
A tăcut. Am simțit atunci că sunt singură, deși eram doi în pat.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena în bucătărie, amestecând cafeaua cu gesturi nervoase.
— Să nu uiți să-ți strângi lucrurile din dulapul meu. Nu vreau să le mai văd acolo.
Am simțit un nod în gât.
— Dar dulapul e în camera noastră…
— Camera voastră? E camera lui Vlad! Eu v-am primit aici din milă!

Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am gândit la părinții mei din Bacău, la casa lor mică și caldă, la mama care mă suna mereu să mă întrebe dacă sunt bine. Mi-era dor de ea, dar n-am vrut să o îngrijorez.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena îmi lăsa bilețele răutăcioase prin casă: „Nu uita să speli vasele!”, „Nu te atinge de lucrurile mele!” Vlad se retrăgea tot mai mult în muncă, iar eu mă simțeam ca o chiriașă în propria viață.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am găsit într-un sertar vechi o mapă prăfuită cu acte. Curiozitatea m-a împins să le răsfoiesc. Printre hârtii vechi de electricitate și rețete de prăjituri, am dat peste un contract de vânzare-cumpărare. Pe el scria clar: „Proprietar – Maria Popescu”. Maria era mama lui Vlad, decedată acum zece ani.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am alergat la Vlad cu actul în mână.
— Vlad! Casa asta nu e a Elenei! E a mamei tale!
Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.
— Ce vrei să spui?
— Uite! Pe acte scrie clar: Maria Popescu! Și tu ești moștenitorul!
Vlad a luat actele și le-a citit de două ori. Apoi s-a lăsat pe canapea, palid.
— N-am știut… Mama n-a spus niciodată nimic.

În acea noapte am avut curajul să-i spun Elenei adevărul.
— Elena, am găsit actele casei. Nu ești proprietară. Casa e trecută pe numele Mariei și moștenitor e Vlad.
Ea a izbucnit:
— Minți! Eu am muncit pentru casa asta! Eu am plătit fiecare cui!
— Poate că ai muncit, dar legal nu e a ta.
A început să plângă, dar nu erau lacrimi de tristețe, ci de furie și neputință.

S-au scurs zile grele după aceea. Elena s-a retras în camera ei și nu ne-a mai vorbit. Vlad era prins între noi ca într-o menghină. Eu încercam să-i fiu sprijin, dar simțeam că mă sufoc sub povara conflictului.

Într-o dimineață, Elena a venit la mine cu ochii umflați de plâns.
— N-am vrut să fiu rea… Mi-e frică să nu rămân singură…
Am simțit pentru prima dată milă pentru ea.
— Nu trebuie să fim dușmani. Putem fi o familie dacă ne respectăm.
A dat din cap încet.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Vlad a decis să facem succesiunea și să trecem casa pe numele nostru. Elena a rămas cu noi, dar relația s-a schimbat. Nu mai era stăpâna absolută; era doar mama care avea nevoie de sprijin.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru un loc care nu te vrea sau dacă trebuie să-ți cauți fericirea altundeva. Dar poate că adevărata casă nu e un acoperiș sau niște acte – ci oamenii lângă care alegi să rămâi.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Și cât curaj ne trebuie ca să ne cerem dreptul la fericire?