„Nu e al meu. E al lor. Și al vostru. Și al tuturor celor care știu că viitorul unui copil nu ar trebui să depindă de ce are în ghiozdan… sau de ce îi lipsește.”

— Nu-i corect, mamă, nu-i corect! — vocea băiatului răsună pe holul blocului, spartă de ecoul scărilor reci. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, cu sacoșa grea de cumpărături atârnându-mi de braț. Am recunoscut-o pe doamna Lidia, vecina de la trei, încercând să-și liniștească fiul, pe Darius, care plângea cu fața ascunsă în palme.

— Darius, te rog… Nu avem bani acum pentru laptop. Poate la anul…

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de anii când eram învățătoare și vedeam copii ca el, rămași în urmă doar pentru că nu aveau „ce trebuie”. Acum, la șaptezeci și trei de ani, cu pensia mică și copiii plecați în Italia și Germania, credeam că nu mai pot schimba nimic. Dar m-am înșelat.

În fiecare marți și joi merg la biblioteca din cartierul Titan. E singurul loc unde mă simt vie, printre rafturi prăfuite și copii gălăgioși. Într-o după-amiază ploioasă, l-am văzut pe băiatul acela slab, cu geaca prea mare și pantofi rupți. Stătea singur la masa din colț, cu ochii pierduți în fereastra aburită. Nu citea, nu scria. Doar privea.

— Vlad iar a venit — am auzit-o pe bibliotecară șoptind către colega ei. Vlad… Un nume simplu, dar atât de trist pe chipul lui.

În timp ce ceilalți copii se înghesuiau la cele două calculatoare vechi, el nici măcar nu încerca să se apropie. Într-o zi, l-am văzut scoțând din ghiozdan o chiflă uscată, împachetată într-un șervețel mototolit. Mânca încet, ca și cum fiecare firimitură ar fi contat.

Mi s-a strâns inima. Nepotul meu din Germania tocmai mă sunase să-mi spună că i s-a stricat tableta și vrea alta nouă. Vlad nu avea nici măcar una veche.

Acasă, am scos din dulap tableta soțului meu răposat. Ecranul era crăpat, mergea greu, dar mergea. Am șters-o cu grijă și am pus-o într-o pungă curată. Marți am așteptat să-l văd pe Vlad la bibliotecă. M-am apropiat cu inima bătându-mi nebunește.

— Vlad… — am spus încet, așezându-mă lângă el. — Uite, ți-am adus ceva. Nu trebuie să-mi mulțumești. Să o folosești pentru școală.

A privit tableta ca pe o comoară. N-a spus nimic, doar a atins ecranul cu vârful degetului, ca și cum s-ar fi temut să nu o strice.

Nu m-am oprit aici. Am sunat la grupul meu de pensionari de la biserică.

— Aveți vreun laptop sau tabletă veche? Poate nepoții voștri nu le mai folosesc… Dați-mi-le mie! — am spus cu voce tremurată.

M-am temut că vor râde de mine sau mă vor ignora. Dar doamna Mariana mi-a adus un laptop vechi, iar domnul Ion a venit cu o tabletă roz, plină de abțibilduri.

Am improvizat un colț la intrarea în bibliotecă: o masă pliantă cu un afiș scris de mână:

„PENTRU COPIII CARE AU NEVOIE DE AJUTOR LA ȘCOALĂ – LUAȚI ȘI ADUCEȚI ÎNAPOI CÂND PUTEȚI.”

La început lumea se uita ciudat la mine. Unii zâmbeau ironic, alții dădeau din cap: „Naivitate de bătrână”. O săptămână întreagă nimeni n-a luat nimic. Mă întrebam dacă n-am făcut o prostie.

Apoi a venit o mamă tânără cu două fetițe gemene. A luat un laptop fără să spună nimic, dar ochii ei umezi spuneau totul. A doua zi cineva a lăsat o tabletă nou-nouță într-o pungă cu o notiță: „Pentru următorul copil care are nevoie”.

Au început să vină tot mai mulți oameni: un electrician pensionar s-a oferit să repare încărcătoarele; un adolescent îi învăța pe copii cum să folosească aplicațiile pentru teme; preotul parohiei a adus ghiozdane pline cu rechizite.

Vlad venea acum zilnic la bibliotecă. Îl vedeam cum îi ajută pe alții să-și instaleze aplicațiile pentru teme sau cum le explică celor mici exercițiile la matematică.

Bibliotecara era îngrijorată: „Dacă se strică ceva? Cine răspunde?” Dar directoarea bibliotecii a venit într-o zi și mi-a spus:

— Doamnă Sofia, ceea ce faceți e extraordinar. Vom muta masa în interior și îi vom spune „Colțul Speranței”.

Nu mi-am imaginat niciodată că un gest atât de mic poate aduce atâta schimbare. Într-o lună, masa era plină: laptopuri vechi, tablete colorate, cutii cu pixuri și caiete donate de oameni din tot cartierul.

Într-o zi a venit directorul școlii din apropiere:

— Ne-ați deschis ochii — mi-a spus el strângându-mi mâna. — Vom cere fonduri pentru ca fiecare copil să aibă acces la tehnologie.

Acum stau adesea într-un colț al bibliotecii și privesc copiii cum lucrează împreună. Vlad râde cu ceilalți copii; mama gemenelor aduce mereu câte ceva pentru masa noastră: o cutie cu biscuiți sau un pachet de creioane colorate.

Nu e totul perfect. Uneori masa rămâne goală câteva zile, dar niciodată prea mult timp. Copiii îi spun „Biblioteca cu suflet” a doamnei Sofia – nu pentru că ar fi a mea, ci pentru că aici găsesc ceva ce le lipsea: speranță.

Când cineva mă întreabă de ce fac asta, zâmbesc și spun:

— Nu e al meu. E al lor. Și al vostru. Și al tuturor celor care știu că viitorul unui copil nu ar trebui să depindă de ce are în ghiozdan… sau de ce îi lipsește.

Oare câți dintre noi văd lipsurile copiilor din jur? Câți alegem să umplem golurile cu un gest mic? Poate nu putem schimba lumea întreagă… dar putem schimba lumea unui copil.