Când Mihai m-a părăsit pentru o femeie mai tânără: Prima mea gură de aer

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Mihai! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. El stătea în picioare, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Era ora 7 dimineața, iar cafeaua abia se răcise între noi. În aer plutea mirosul de pâine prăjită și trădare.

— Nu mai merge, Maria. Îmi pare rău, dar nu mai pot. Am nevoie de altceva… de altcineva, a spus el încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o piatră aruncată în sufletul meu.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Treizeci de ani de căsnicie, două fete mari — Ioana și Raluca —, o casă construită împreună, vacanțe la mare, certuri și împăcări, toate păreau să dispară într-o clipă. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să simtă durerea mea. Dar am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

A plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit încet, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă avută vreodată. Am stat acolo ore întregi, privind la peretele gol, încercând să înțeleg unde am greșit.

Câteva zile mai târziu, Ioana a venit acasă. A intrat val-vârtej în sufragerie și m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Mama, cum ai putut să-l lași să plece? De ce nu ai luptat pentru el?

Am simțit că mă sufoc. Eu? Eu să lupt pentru un bărbat care m-a trădat? Dar nu am spus nimic. Am lăsat-o să-și verse furia pe mine, ca și cum eu eram vinovată pentru tot ce se întâmplase.

Raluca a fost mai tăcută. M-a îmbrățișat și mi-a șoptit la ureche:

— O să fie bine, mama. O să vezi.

Dar nu era bine. Zilele treceau greu, fiecare dimineață era un chin. Vecinele șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Mihai a plecat cu una tinerică… Săraca Maria!

Mă simțeam ca o umbră în propria mea viață. Mergeam la serviciu mecanic, răspundeam la saluturi fără să aud ce mi se spune. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic. Îmi era rușine să ies din casă.

Într-o duminică, mama mea m-a sunat:

— Maria, tu nu ești femeie slabă! Ai crescut două fete singură cât el era plecat cu serviciul prin țară! Nu te lăsa doborâtă!

Am izbucnit în plâns. Poate că avea dreptate. Poate că nu eram slabă. Poate că meritam mai mult decât mila celor din jur.

Într-o zi am decis să merg la coafor. Era prima dată după ani de zile când făceam ceva doar pentru mine. Când m-am privit în oglindă după ce mi-au tuns părul scurt, am zâmbit timid. Parcă eram altcineva.

Am început să ies la plimbare prin parc. La început mă simțeam stingheră printre cuplurile tinere și mamele cu copii mici. Dar apoi am observat că nu eram singură: alte femei ca mine stăteau pe bănci, citeau sau purtau discuții aprinse despre politică și viață.

Într-o zi m-am așezat lângă o doamnă cu părul alb, care citea „Moromeții”. Am început să vorbim despre cărți, apoi despre viață.

— Știi ce e cel mai greu? Să accepți că nu e vina ta când cineva pleacă, mi-a spus ea.

Am simțit că mi se ia o povară de pe umeri.

Încet-încet am început să mă redescopăr. Am mers la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut oameni noi, am râs din nou după mult timp.

Ioana încă nu mă ierta. De fiecare dată când venea acasă aducea vorba despre tata și noua lui iubită.

— Nu pot să cred că nu faci nimic! Cum poți fi atât de calmă?

— Pentru că nu mai vreau să mă lupt pentru cineva care nu mă vrea, i-am spus într-o zi. Vreau să mă lupt pentru mine acum.

A izbucnit în lacrimi și a plecat trântind ușa. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată spuneam ce simțeam cu adevărat.

Au trecut luni de zile până când am reușit să dorm o noapte întreagă fără să mă trezesc plângând. Dar într-o dimineață m-am trezit și am simțit ceva ciudat: liniște. Nu mai era golul acela apăsător în piept.

Mihai m-a sunat într-o zi:

— Maria… voiam doar să știi că îmi pare rău pentru tot.

Nu am știut ce să-i răspund. Nu mai aveam nevoie de scuzele lui.

Acum sunt alt om. Încă doare uneori când văd cupluri fericite sau când fetele îmi povestesc despre tata și noua lui viață. Dar am învățat că viața nu se termină la cincizeci și ceva de ani. Am dreptul la fericire, chiar dacă lumea mă judecă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra unei trădări? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” și să înceapă din nou? Poate povestea mea va da curaj altora să respire din nou.