Mama nu vrea să-mi crească copiii: Povestea unei mame singure din București

— Nu pot, Ana, nu pot! Am și eu viața mea! — vocea mamei mele răsună tăios prin receptor, în timp ce încerc să-mi stăpânesc lacrimile. E marți dimineață, ora 7:15, iar eu stau în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, cu ochii pe ceas și cu mintea plină de griji. Maria, cea mică, plânge în camera alăturată. Vlad și Ilinca se ceartă pe ultimul corn cu ciocolată. Eu trebuie să fiu la muncă la 8:00, dar nu am cu cine să-i las.

— Mamă, te rog… măcar azi. Știi că nu am pe nimeni altcineva — îi spun cu vocea tremurândă.

— Ana, am obosit. Am muncit o viață întreagă. Nu mai pot să cresc alți copii. Tu ai ales să faci trei. Descurcă-te! — și închide.

Rămân cu telefonul în mână, simțind cum mă sufoc de furie și neputință. Mă uit la copiii mei: Vlad are 9 ani și încearcă să fie bărbatul casei de când a murit tatăl lui, Ilinca are 6 ani și încă se trezește noaptea plângând după tata, iar Maria abia a împlinit 2 ani și nu înțelege de ce mama ei plânge atât de des.

Soțul meu, Doru, s-a stins acum un an, într-un accident de mașină pe DN1. De atunci, totul s-a prăbușit peste mine ca un val rece. Am rămas singură cu trei copii și cu o ipotecă pe apartament. Salariul meu de casieră la supermarket abia ne ajunge pentru facturi și mâncare. Ajutorul social e o glumă proastă. Prietenele s-au evaporat una câte una. Singura mea speranță era mama — dar ea a ales să-și trăiască bătrânețea liniștită, fără „grija nepoților”.

În fiecare dimineață mă trezesc cu inima strânsă: oare azi o să reușesc să-i las la grădiniță și la școală fără scandal? Oare șefa o să mă mai suporte dacă întârzii iar? Oare copiii mei vor simți vreodată că au o copilărie normală?

— Vlad, te rog, ai grijă de surorile tale până vin vecina să stea cu voi o oră! — îi spun băiatului meu, care dă din cap serios, prea serios pentru vârsta lui.

— Da, mami. Dar Ilinca nu vrea să se îmbrace…

Mă aplec lângă Ilinca și încerc să-i șterg lacrimile.

— Hai, iubita mea, dacă întârziem iar, doamna educatoare se supără pe noi…

— Vreau la tata… — șoptește ea.

Mă doare sufletul. Nu știu ce să-i spun. Îi promit că va fi bine, dar nici eu nu cred asta.

Ziua trece greu. La muncă sunt ca un robot: scanez produse, zâmbesc mecanic clienților care se plâng de prețuri sau mă privesc cu superioritate. Mă gândesc mereu la copii: dacă au mâncat, dacă s-au certat, dacă vecina a venit la timp. La pauză încerc să-mi sun mama din nou.

— Mamă, te rog… măcar sâmbătă să stai cu ei două ore. Trebuie să merg la bancă să rezolv cu ratele…

— Ana, nu mai insista! Am reumatism, am problemele mele. Nu pot! — răspunde rece.

Închid telefonul și simt cum mă apasă un val de vinovăție: poate am cerut prea mult? Poate mama chiar nu mai poate? Dar apoi mă revolt: oare nu e normal să mă ajute? Să-și vadă nepoții? Să fie lângă mine când mi-e cel mai greu?

Seara ajung acasă epuizată. Copiii sar pe mine cu povești despre ce au făcut la grădiniță și la școală. Încerc să le zâmbesc, dar simt că mă destram pe dinăuntru.

— Mami, tu de ce plângi? — mă întreabă Maria.

— Nu plâng, iubita mea… doar mi-a intrat ceva în ochi.

Noaptea târziu, după ce adorm toți trei grămadă lângă mine în patul mare (singurul loc unde se simt în siguranță), mă uit la tavan și mă întreb: cât o să mai rezist așa? Cât o să mai pot să fiu totul pentru ei?

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite din ultimii bani rămași până la salariu, mama apare la ușă fără să anunțe. Copiii sar bucuroși pe ea.

— Bunico! Bunico!

Ea îi îmbrățișează stângaci și apoi se uită la mine cu ochi reci.

— Ana, trebuie să vorbim.

Mergem în bucătărie. Îmi spune că vecinele au început să vorbească urât despre mine: că nu sunt în stare să-mi cresc copiii singură, că „îi las pe drumuri”, că „nu-s mamă bună”. Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice altceva.

— Mamă… tu chiar crezi asta despre mine?

— Eu cred că ai greșit când ai făcut atâția copii fără să te gândești ce-o să faci dacă rămâi singură.

Mă uit la ea și simt cum mi se rupe sufletul. Nu am nevoie de judecata ei — am nevoie de sprijinul ei. Dar ea nu poate sau nu vrea să mi-l dea.

După ce pleacă, copiii mă întreabă când vine bunica iar. Le spun că nu știu. În seara aceea plâng în baie ca să nu mă vadă nimeni.

Trec luni de zile așa: muncind până la epuizare, rugând vecini sau cunoștințe să stea cu copiii când nu pot fi acasă, încercând să le ofer o brumă de normalitate. Uneori mă gândesc serios să plec din țară — dar cui să-i las copiii? Cum să-i smulg din puținul lor univers?

Într-o zi primesc un telefon de la școală: Vlad s-a bătut cu un coleg care l-a strigat „orfan”. Merg la școală rușinată și speriată. Îl găsesc pe Vlad plângând într-un colț.

— Mami… eu vreau doar să fim ca ceilalți…

Îl iau în brațe și îi promit că vom fi bine. Dar știu că nu pot garanta nimic.

Sunt zile când îmi vine să renunț la tot. Să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște și unde nu trebuie să fiu puternică pentru nimeni. Dar apoi îi văd pe copiii mei dormind liniștiți lângă mine și știu că trebuie să merg mai departe.

M-am întrebat de atâtea ori: oare câte mame ca mine sunt în România? Oare câte dintre ele primesc același refuz dureros de la propriii părinți? Și oare cât putem duce înainte să ne frângem definitiv?

Poate voi găsi răspunsuri aici, împreună cu voi… Sau poate doar curajul de a merge mai departe.