Când curajul fiicei mele mi-a schimbat viața: Povestea unei regăsiri

— Nu pot să cred că vrei să arunci totul pe fereastră! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, iar cuvintele mele au răsunat în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ioana, fiica mea, stătea în fața mea cu ochii mari, umezi, dar hotărâți. Avea doar douăzeci și șapte de ani și deja era un avocat respectat la o firmă mare din București. Dar acum, îmi spunea că vrea să renunțe la tot pentru a picta. Picta de când era mică, dar niciodată nu am crezut că va transforma pasiunea asta într-o meserie.

— Mamă, nu mai pot. Nu mă mai regăsesc în ce fac. Mă trezesc dimineața și simt că mă sufoc. Vreau să încerc. Vreau să pictez. Poate nu o să reușesc, dar trebuie să încerc!

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu și soțul meu, Gheorghe, am muncit o viață întreagă ca să-i oferim Ioanei tot ce n-am avut noi. Am crescut într-un sat din Buzău, unde fiecare leu conta și fiecare vis era tăiat din rădăcină de grijile zilei de mâine. Pentru noi, siguranța era totul. Și acum, fata noastră voia să arunce la gunoi tot ce construise.

— Ioana, gândește-te bine! Lumea artei e crudă. Nu e ca la birou, cu salariu la sfârșit de lună. Ce-o să faci dacă nu vin banii? Cum o să te descurci?

A oftat adânc și m-a privit cu o blândețe care m-a dezarmat.

— Mamă, știu că îți e teamă pentru mine. Dar nu vreau să ajung la patruzeci de ani și să regret că n-am încercat. Poate că nu o să fie ușor, dar măcar o să știu că am trăit cum am vrut eu.

Am tăcut. Gheorghe a intrat în bucătărie și a simțit tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat?

— Fata ta vrea să devină pictoriță! am spus eu, cu un ton amar.

El s-a uitat la Ioana și apoi la mine. A oftat și a dat din cap.

— E viața ei, Maria. Noi am făcut ce-am putut. Dacă asta o face fericită…

M-am simțit trădată. Cum putea Gheorghe să fie atât de calm? Eu eram cea care stătea nopțile trează, făcând calcule cu banii, gândindu-mă la facturi și la ratele la bancă.

Au trecut săptămâni întregi în care abia am vorbit cu Ioana. Ea s-a mutat într-o garsonieră mică și a început să picteze zi și noapte. Își vindea tablourile pe internet sau la târguri de artizanat. Uneori venea acasă cu ochii obosiți, dar cu un zâmbet larg pe față. O vedeam cum se transformă, cum devine tot mai sigură pe ea.

Într-o seară ploioasă de toamnă, m-am trezit singură în bucătărie, privind pe fereastră la luminile orașului. Gheorghe era la serviciu peste program, iar casa era prea tăcută. Am început să mă gândesc la viața mea. Eu lucram ca profesoară de limba română la un liceu din cartier de peste douăzeci de ani. Îmi plăcea meseria mea, dar simțeam că ceva lipsește. Mereu am visat să scriu o carte, dar nu am avut niciodată curajul sau timpul necesar.

În acea noapte, am luat un caiet vechi și am început să scriu. La început timid, apoi tot mai repede, ca și cum cineva mi-ar fi dictat poveștile direct în suflet. Scriam despre copilăria mea în satul din Buzău, despre părinții mei care nu au avut niciodată timp pentru vise, despre dragostea mea pentru literatură.

Zilele au trecut și caietul s-a umplut cu povești și poezii. Nu i-am spus nimic nimănui. Era secretul meu.

Într-o duminică după-amiază, Ioana a venit acasă cu două cafele și un zâmbet larg.

— Mamă, vreau să-ți arăt ceva!

Mi-a pus în față un catalog cu picturile ei. Erau acolo culori vii, chipuri de femei triste sau vesele, peisaje din copilăria noastră la țară.

— Uite! Am fost selectată la o expoziție în Cluj! O să-mi expun lucrările acolo!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Fata mea reușise! Și nu doar atât: era fericită.

Atunci am prins curaj și i-am arătat caietul meu.

— Știi… și eu am început să scriu din nou.

Ioana m-a privit uimită și apoi m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă! De ce nu mi-ai spus? Trebuie să publici! Să citească lumea ce scrii!

M-am temut mereu de ridicol, de eșec, de gura lumii. Dar curajul Ioanei m-a inspirat. Am început să trimit povestirile mele la reviste literare. Prima dată am fost refuzată. A doua oară la fel. Dar a treia oară am primit un email: una dintre povestirile mele urma să fie publicată într-o revistă cunoscută.

Când am văzut numele meu tipărit sub titlul povestirii „Fereastra spre copilărie”, am plâns ca un copil.

Acum, serile le petrecem împreună: eu scriu la romanul meu, iar Ioana pictează în atelierul ei micuț din garsonieră. Gheorghe ne privește pe amândouă cu mândrie și uneori cu puțină teamă – știe că viața nu e ușoară pentru visători în România.

Dar am învățat ceva esențial: uneori trebuie să riști totul pentru a-ți găsi fericirea adevărată.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar din frică? Cât curaj ne trebuie ca să ne ascultăm inima? Poate că răspunsul e chiar lângă noi – într-un copil care are îndrăzneala să viseze.