Am muncit o viață întreagă în Italia pentru copiii mei. Acum, niciunul nu mă vrea acasă la el.

— Mamă, nu pot acum. E prea multă agitație cu copiii, cu serviciul… Poate altădată, bine?

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece prin telefon. Mă uit la valiza mică de lângă ușă și simt cum mi se strânge inima. Am venit din Italia cu speranța că, după douăzeci de ani de muncă printre străini, voi găsi acasă un colț de liniște. Dar acasă nu mai e acasă. Și nici copiii mei nu mai sunt copiii pe care îi știam.

Când am plecat prima dată la Roma, eram tânără și plină de vise. Soțul meu, Gheorghe, murise de tânăr, lăsându-mă cu doi copii mici și o casă dărăpănată la marginea Bacăului. N-am avut de ales. Am lăsat totul în urmă și am plecat să spăl bătrâni și să curăț case străine, doar ca să le pot trimite bani Ioanei și lui Vlad. În fiecare lună le trimiteam pachete cu haine, dulciuri și bani pentru rechizite. Le-am cumpărat case, le-am plătit facultatea, am făcut tot ce-am putut ca să nu le lipsească nimic.

Dar anii au trecut. Copiii au crescut fără mine. Când veneam acasă de Crăciun sau de Paște, îi simțeam tot mai departe. Vlad nu mă mai îmbrățișa ca înainte, iar Ioana mă privea cu ochi reci, de femeie matură care nu mai are nevoie de sfaturi. Îmi spuneam că e normal, că așa e viața, că sacrificiul meu va fi răsplătit cândva.

Acum, la 62 de ani, m-am întors definitiv. Nu mai am putere să muncesc nopți întregi la patul bătrânilor italieni. Am venit cu speranța că voi găsi un loc în casele copiilor mei — casele pe care eu le-am cumpărat! — și că voi putea fi bunică pentru nepoții mei.

Dar realitatea m-a izbit ca un pumn în stomac. Ioana are doi copii mici și un soț mereu nervos. Când am stat la ei două săptămâni, am simțit că sunt o povară. „Mamă, nu te supăra, dar nu avem loc… Copiii fac gălăgie, soțul meu lucrează de acasă…”

La Vlad am stat doar trei zile. Soția lui m-a privit tot timpul ca pe o intrusă. „Maria, știți cum e… Avem programul nostru… Poate vă găsiți ceva al dumneavoastră.”

Ceva al meu? Am muncit o viață întreagă pentru ei! Pentru ce? Pentru cine?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, stau singură într-o garsonieră închiriată la periferia orașului. Privesc pe geam luminile blocurilor și mă gândesc la anii petrecuți printre străini. La bătrâna Signora Rossi care mă striga noaptea să-i aduc apă. La dorul de casă care mă rodea în fiecare zi. La scrisorile copiilor mei, scurte și reci: „Mulțumim pentru bani, mamă.”

Telefonul sună rar. Uneori Ioana mă sună să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Dar vocea ei e mereu grăbită. Vlad îmi trimite mesaje scurte: „Sper că ești bine.”

Într-o duminică, îmi iau inima în dinți și merg la biserică. Poate găsesc acolo un pic de alinare. O văd pe doamna Paraschiva, vecina mea din copilărie.

— Maria! Ce faci tu aici? Nu te-ai întors din Italia?

— M-am întors… Dar parcă nu mai am loc nicăieri.

Se uită la mine cu milă și mă bate pe umăr.

— Așa sunt copiii azi… Nu mai știu ce-i sacrificiul părinților.

Mă întorc acasă cu sufletul greu. În seara aceea primesc un mesaj de la Ioana: „Mamă, nu vrei să stai la noi o săptămână? Plecăm la munte și avem nevoie de cineva cu copiii.”

Mă duc cu inima strânsă. O săptămână între patru pereți, cu doi nepoți energici și un soț morocănos care nici nu mă salută dimineața.

Într-o seară, după ce copiii adorm, Ioana vine la mine în bucătărie.

— Mamă… Știu că ai făcut multe pentru noi. Dar acum avem viețile noastre… Nu vreau să te superi.

O privesc lung. Vreau să-i spun cât mi-a fost de greu fără ei. Cât am plâns nopți întregi în Italia după mirosul casei noastre din Bacău. Dar nu spun nimic. Doar dau din cap și mă întorc la vasele mele.

Când pleacă înapoi la București, Ioana îmi lasă pe masă o bancnotă de 100 de lei.

— Pentru cheltuieli, mamă…

O privesc cum pleacă grăbită și simt cum mi se rupe sufletul.

În garsoniera mea micuță, printre poze vechi și amintiri prăfuite, mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă dragostea se măsoară în bani sau în timp petrecut împreună.

Poate că sacrificiul meu a fost prea mare. Poate că am pierdut tot ce era mai important: legătura cu propriii mei copii.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar merităm să fim uitate după o viață de muncă pentru ai noștri?