Între dor și respingere: Vara la soacră-mea din Focșani – povestea care mi-a schimbat viața

— Nu vreau să merg, Vlad! Am spus-o clar, de atâtea ori! — vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, la ochii lui obosiți, la felul în care își frământă mâinile pe marginea mesei. — E mama mea, Ilinca. Nu putem să evităm la nesfârșit vizita asta. Știi bine că se simte singură de când a murit tata.

Îmi mușc buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu e doar despre ea. E despre tot ce simt când intru în casa aceea din Focșani: mirosul de mușețel uscat, pereții încărcați de tablouri vechi, privirea rece a soacrei mele, Ecaterina. De fiecare dată când mergem acolo, simt că mă sufoc.

— O să fie doar două săptămâni, promite Vlad. O să stăm, o ajutăm cu grădina și apoi plecăm la mare, cum am zis.

Nu-l cred. Niciodată nu e doar atât. Mereu apare ceva: o criză de nervi, o ceartă din nimic, o amintire care doare. Dar cedez, ca de fiecare dată.

Ajungem la Focșani într-o după-amiază toridă de iulie. Ecaterina ne așteaptă în poartă, cu mâinile în șolduri și privirea aceea tăioasă care mă face să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna. — Ați întârziat, spune ea fără salut. Mâncarea s-a răcit.

Vlad oftează și încearcă să detensioneze atmosfera: — Lasă, mamă, încălzim noi.

— Nu-i nevoie, răspunde ea scurt și se întoarce pe călcâie.

În casă e răcoare și întuneric. Miroase a var proaspăt și a supă de pui. Mă așez stingheră pe marginea patului din camera noastră de oaspeți, încercând să ignor fotografiile vechi de pe perete: Vlad copil, Vlad adolescent, Vlad cu fosta lui iubită, Andreea — poza pe care Ecaterina refuză să o dea jos, deși i-am spus de atâtea ori cât mă doare.

Seara, la cină, discuția alunecă inevitabil spre subiecte sensibile.

— Ilinca, tu când ai de gând să te apuci serios de treabă? — întreabă Ecaterina cu un zâmbet fals. — Vlad muncește ca un rob la București și tu tot cu proiectele tale de acasă… Nu v-ați gândit să faceți și voi un copil?

Mă înroșesc până în vârful urechilor. Vlad încearcă să schimbe vorba, dar soacra mea nu se lasă.

— Toate femeile din familia noastră au avut copii până la treizeci de ani. Tu ai deja douăzeci și opt…

— Mamă! — intervine Vlad mai apăsat decât de obicei.

— Ce? Spun doar ce gândesc! — răspunde ea și mă privește ca pe o străină.

Noaptea nu pot dormi. Aud pașii Ecaterinei pe hol, trosnetul mobilei vechi, vântul care bate în geamuri. Îmi amintesc prima noastră vizită aici, acum cinci ani: cât eram de îndrăgostită de Vlad și cât speram că voi fi acceptată în familia lui. Dar Ecaterina nu m-a vrut niciodată lângă fiul ei. Pentru ea eram mereu „fata aceea din București”, prea modernă, prea liberă.

A doua zi dimineață mă trezesc devreme și ies în grădină. O găsesc pe Ecaterina smulgând buruieni cu mișcări nervoase.

— Pot să te ajut? — întreb timid.

— Dacă vrei cu adevărat să ajuți, du-te și spală vasele din bucătărie. Eu mă descurc aici.

Mă duc înapoi în casă cu inima strânsă. În timp ce frec farfuriile vechi, aud două voci certându-se afară: Vlad și mama lui.

— Nu mai suporta Ilinca toate răutățile tale! — spune Vlad apăsat.

— Dacă nu era ea, poate nu te-ai fi schimbat atât! — răspunde Ecaterina furioasă.

Mâinile îmi tremură pe burete. Mă simt vinovată că am ajuns motiv de ceartă între ei.

Zilele trec greu. Fiecare gest al meu e analizat, fiecare vorbă interpretată greșit. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre bani și viitorul nostru, Vlad pleacă nervos la plimbare prin oraș. Rămân singură cu Ecaterina.

— De ce nu mă placi? — izbucnesc brusc, fără să-mi dau seama că am spus-o cu voce tare.

Ea se oprește din tricotat și mă privește lung.

— Nu e vorba că nu te plac… Mi-e teamă că o să-l pierd pe Vlad. De când a venit cu tine acasă parcă nu-l mai recunosc.

— Dar eu îl iubesc! — spun aproape șoptit.

— Și eu îl iubesc! — răspunde ea cu lacrimi în ochi.

Pentru prima dată văd durerea din spatele răcelii ei. Îmi dau seama că nu e doar despre mine sau despre ea — e despre frica de a pierde pe cineva drag.

În ultimele zile ale vacanței încercăm amândouă să ne apropiem: gătim împreună, povestim despre copilăriile noastre diferite, râdem timid la glumele lui Vlad. Nu devin peste noapte prietene, dar ceva se schimbă între noi.

Când plecăm spre București, Ecaterina mă îmbrățișează scurt și-mi șoptește: — Ai grijă de el.

Pe drum spre casă mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Poate că iertarea nu vine ușor și nici înțelegerea nu e garantată… Dar oare câți dintre noi avem curajul să privim dincolo de propriile răni?

Oare cât de mult putem schimba o relație dacă avem răbdare să ascultăm? Voi ce ați face în locul meu?