„Ai o lună să pleci din casa mea!” – Povestea unei nurori între așteptările familiei și propriile vise

— Ai o lună să pleci din casa mea!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, a răsunat în sufrageria mică, plină de bibelouri și mileuri. M-am oprit din strânsul mesei, cu mâinile tremurânde pe farfurii. Nu mă așteptam la asta, deși tensiunile mocneau de luni bune. Soțul meu, Radu, stătea cu ochii în pământ, ca de obicei, incapabil să spună ceva.
— Lidia, te rog… am început eu, dar m-a întrerupt brusc.
— Nu mai vreau să aud! Ai stricat liniștea casei mele. Ori pleci tu, ori…
A lăsat fraza în aer, dar am înțeles. Ori eu, ori căsnicia mea.

M-am retras în camera noastră, cu inima bătându-mi nebunește. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. Radu a venit după câteva minute, fără să spună nimic. S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Ce vrei să facem? am șoptit printre lacrimi.
— Nu știu… Mama e greu de convins. Știi cum e ea…

Știam. Lidia era genul de femeie care conducea totul cu mână de fier. După ce soțul ei murise, îl crescuse singură pe Radu și nu suporta să piardă controlul. Eu eram „străina” care îi furase băiatul și îi schimbase obiceiurile. De când ne mutasem la ea, totul devenise un câmp de bătălie: cum gătesc, cum spăl, cum vorbesc. Orice făceam era greșit.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la părinții mei din Bacău, la visurile mele de când eram mică: să am o familie unită, o casă a mea, să fiu iubită. Dar realitatea era alta: eram prizonieră într-o casă care nu era a mea, cu un soț care nu știa să mă apere și o soacră care mă voia plecată.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Lidia.
— Doamnă Lidia, chiar nu putem găsi o cale să ne înțelegem?
— Nu! E casa mea și fac ce vreau în ea! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Oare chiar nu meritam mai mult? Oare chiar trebuia să accept umilința doar pentru că „așa se face la noi”?

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Lidia mă ignora sau îmi vorbea doar ca să mă certe. Radu se refugia la serviciu și venea târziu acasă. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar unde? Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare.

Într-o seară, după o nouă ceartă cu Lidia – de data asta pentru că am pus prea multă sare în ciorbă – am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos prin cartier până la un parc mic. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în hohote. O bătrână s-a apropiat de mine.
— Ce-ai pățit, mamă?
I-am povestit totul, iar ea m-a privit cu blândețe.
— Să nu-ți fie frică să-ți ceri dreptul la fericire. Viața e prea scurtă ca s-o trăiești după voia altora.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată noaptea. A doua zi am început să caut anunțuri de chirii. Am găsit o garsonieră micuță la marginea orașului. Am strâns câteva haine și câteva cărți într-o valiză veche.

Când i-am spus lui Radu că plec, s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.
— Nu poți să faci asta! Mama n-o să reziste fără mine!
— Dar eu? Eu cât să mai rezist?

A tăcut din nou. Am înțeles atunci că nu va alege niciodată între mine și mama lui. Am plecat cu inima frântă, dar cu un sentiment ciudat de eliberare.

Primele săptămâni au fost grele. Plângeam des și mă simțeam vinovată că „am destrămat familia”. Mama mă suna zilnic și încerca să mă încurajeze:
— Tu meriți mai mult decât să fii umilită! Fii tare!

La școală copiii mă făceau să uit pentru câteva ore de necazuri. Îmi dădeau flori desenate pe hârtie și mă întrebau dacă sunt fericită. Le zâmbeam și le spuneam că da, dar în sufletul meu era furtună.

După două luni, Radu m-a sunat.
— Putem să ne vedem?
Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Era palid și obosit.
— Îmi pare rău… N-am avut curaj să mă opun mamei. Dar mi-e dor de tine.
— Și ce vrei să facem?
— Nu știu…

Am realizat atunci că nu pot construi o viață pe jumătăți de măsură și pe compromisuri dureroase. I-am spus că am nevoie de cineva care să lupte pentru mine, nu doar să mă iubească în taină.

Au trecut doi ani de atunci. Acum am un apartament mic al meu, un job mai bun și prieteni adevărați. Uneori încă mă doare când văd familii unite sau când aud de nunți fericite. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru sufletul meu.

Multe femei trăiesc drama asta: între tradiție și propria fericire, între a mulțumi familia soțului și a-și urma visele. Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Oare cât timp trebuie să treacă până când vom fi ascultate cu adevărat?