Încă o cameră pentru soacră-mea: Casa care ne-a destrămat familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră nouă. Mirosea a var proaspăt și a cafea uitată pe aragaz, iar lumina rece a becului scotea în evidență lacrimile care-mi curgeau pe obraji.

Vlad, soțul meu, s-a oprit din despachetat cutii și m-a privit lung, cu ochii lui căprui, obosiți. — Ce vrei să fac? E mama mea… Nu pot s-o las singură la țară. Știi bine că nu se descurcă fără noi.

Așa a început totul. Visul nostru de a avea o casă doar pentru noi, la marginea Bucureștiului, s-a transformat într-un câmp de bătălie. Când am găsit casa asta mică, cu grădină și pomi bătrâni, am simțit că în sfârșit pot respira. Am muncit amândoi ani de zile, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenii. Dar la nici două săptămâni după ce ne-am mutat, soacra mea, doamna Margareta, a venit cu două valize și cu o privire hotărâtă.

— Mamă, nu poți să stai aici decât temporar, i-a spus Vlad încercând să pară ferm. Dar ea deja își aranja hainele în dulapul din camera de oaspeți.

— Vlad, nu vezi că nu mă simt bine? La țară e frig și singurătate. Aici e cald și sunteți voi aproape. Și cine să vă gătească și să vă spele? Că voi sunteți mereu ocupați…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu egoistă, dar nici nu puteam să accept că tot ce am visat se năruie sub presiunea unei femei care nu m-a plăcut niciodată cu adevărat. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba că nu gătesc ca lumea, ba că nu știu să spăl rufele „ca la carte”, ba că nu-l respect destul pe Vlad.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe Margareta în sufragerie, discutând aprins cu Vlad.

— Să mai faceți o cameră! Uite, acolo în spate e loc destul. Eu nu pot sta toată viața în camera asta mică!

Vlad m-a privit neajutorat. — Poate are dreptate… Dacă tot stăm toți aici, să fie loc pentru fiecare.

— Vlad, nu avem bani pentru încă o cameră! Am făcut deja un credit uriaș pentru casa asta! am răbufnit eu.

Margareta a oftat teatral. — Las’ că vă ajut eu cu pensia mea. Dar să nu mă dați afară ca pe un câine bătrân!

Din ziua aceea, liniștea noastră s-a dus. Fiecare decizie trebuia discutată cu Margareta. Nu mai aveam intimitate; dimineața mă trezeam cu ea în bucătărie, criticându-mi cafeaua prea slabă sau hainele prea „moderne”. Seara îl prindeam pe Vlad privind în gol, prins între mine și mama lui.

Prietenii au început să ne evite. — E ciudat la voi acasă… mereu e tensiune, mi-a spus într-o zi Irina, cea mai bună prietenă a mea.

Mama mea m-a sunat într-o duminică dimineață. — Ana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă? De ce accepți toate astea?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam prinsă într-o capcană: dacă îi spuneam lui Vlad să aleagă între mine și mama lui, știam că-l rănesc. Dacă tăceam și înghițeam totul, mă pierdeam pe mine însămi.

Într-o noapte n-am mai rezistat și i-am spus lui Vlad tot ce aveam pe suflet:

— M-am săturat să fiu mereu pe locul doi! Casa asta trebuia să fie refugiul nostru, nu un câmp de luptă! Dacă nu facem ceva acum, o să ne pierdem unul pe altul…

Vlad a tăcut mult timp. — Ana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama n-o pot lăsa singură. Ce vrei să fac?

— Vreau să fim NOI! Să avem viața noastră! Să nu mai trăim după regulile altora!

A doua zi dimineață am găsit-o pe Margareta plângând în bucătărie.

— Voi vreți să scăpați de mine… Știam eu! Niciodată n-am fost bună pentru voi…

Am încercat s-o liniștesc, dar orice spuneam era răstălmăcit. Vlad era tot mai distant. Într-o seară a venit acasă târziu și mi-a spus:

— Am vorbit cu fratele meu, Lucian. Poate o ia el pe mama la el câteva luni… Să vedem cum e fără ea aici.

Margareta a făcut un scandal monstru când a aflat. — Să vă fie rușine! După tot ce-am făcut pentru voi!

Câteva zile casa a fost un infern: uși trântite, reproșuri, lacrimi. În cele din urmă Margareta a plecat la Lucian, dar liniștea nu s-a întors imediat. Între mine și Vlad rămăsese o prăpastie adâncă.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Am mers la terapie de cuplu, am încercat să ne regăsim unul pe altul fără vocile din afară care ne dictau viața.

Acum casa noastră e din nou doar a noastră. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea poate supraviețui când familia se bagă între doi oameni? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?