„Frigiderul nu e cantină!” Cum fiica mea, Ana, și prietenii ei au transformat casa noastră într-o sală de mese și mi-au pus răbdarea la încercare

— Mamă, pot să vină și azi Radu și Cătălina la noi? Promit că nu facem mizerie!
Vocea Anei răsuna din hol, în timp ce eu încercam să termin ciorba de legume. Era a treia oară săptămâna asta când îmi punea aceeași întrebare, dar de data asta nici nu mai aștepta răspunsul. Ușa se trânti, iar peste cinci minute, râsete și pași grăbiți umpleau deja casa.

Am oftat adânc. Îmi amintesc cum, cu doar câteva luni în urmă, mă bucuram că Ana are prieteni buni și că preferă să stea acasă decât să umble pe afară. Dar acum, bucătăria mea devenise loc de întâlnire zilnică pentru o gașcă tot mai mare: Radu, Cătălina, Paul, uneori și Irina sau Vlad. Fiecare cu preferințele lui culinare, fiecare cu glumele lui zgomotoase.

— Doamna Maria, aveți ceva dulce? — mă întreba Paul, cu ochii mari și zâmbet ștrengăresc.

— Poate niște clătite? — adăuga Cătălina, deja cotrobăind prin dulapuri.

Ana mă privea rugător, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc între dorința de a fi o gazdă bună și oboseala care mă apăsa tot mai tare. În fiecare seară spălam vasele cu mâinile crăpate de detergent și mă întrebam când am ajuns să gătesc pentru o armată.

Soțul meu, Doru, nu era încântat nici el:

— Maria, nu crezi că exagerezi? Parcă suntem cantină socială! Nu mai avem niciodată liniște în casă.

— Sunt copii, Doru… Măcar știu unde e Ana și cu cine stă.

— Da, dar nu e normal să gătești zilnic pentru șase-șapte adolescenți. Și nici nu mai avem bani de cumpărături! Ai văzut cât costă laptele și carnea?

Avea dreptate. Bugetul nostru era deja la limită. În ultima lună am renunțat la multe pentru a umple frigiderul: dulciuri, sucuri, chiar și carne pentru sarmale. Dar nu puteam să-i spun Anei „nu”, nu după ce ani de zile m-am temut că va rămâne singură sau va cădea în anturaje dubioase.

Într-o seară, după ce toți au plecat și casa era din nou goală, am izbucnit:

— Ana, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Nu sunt bucătăreasă la cantină!

Ana s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Dar mamă… Nu vreau să te supăr. Doar că aici ne simțim bine toți. La Radu acasă părinții sunt mereu plecați, la Cătălina e mereu scandal…

— Și eu? Eu unde sunt în povestea asta? Cine are grijă de mine?

A tăcut. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi iubeam copilul mai mult decât orice pe lume, dar simțeam că mă pierd pe mine însămi între cratițe și farfurii murdare.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „Mamă, te iubesc. Azi nu vine nimeni. Promit.”

Casa era ciudat de liniștită. M-am așezat la masă cu o cafea fierbinte și am plâns în tăcere. Mi-era dor de Ana micuță, care venea să mă îmbrățișeze fără motiv. Acum era adolescentă și lumea ei se lărgea fără mine.

Seara, Ana a venit acasă mai devreme.

— Mamă… Am vorbit cu prietenii mei. Le-am spus că nu mai putem veni toți la tine zilnic. Au înțeles… cred.

Am zâmbit trist:

— Nu vreau să nu mai vină deloc. Dar trebuie să existe o limită. Și tu trebuie să înveți să spui „nu”, Ana.

A dat din cap încet:

— Știu… Dar mi-e greu. Mi-e teamă că dacă spun „nu”, n-o să mă mai placă.

M-am ridicat și am luat-o în brațe:

— Prietenii adevărați rămân lângă tine chiar dacă nu le dai mereu ceva de mâncare. Și tu trebuie să ai grijă de tine… și de mine.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Prietenii Anei vin acum doar în weekenduri, iar eu am început să gătesc din nou cu drag — dar doar când simt eu nevoia. Am învățat împreună că ospitalitatea nu înseamnă sacrificiu fără limite și că uneori trebuie să ne protejăm granițele sufletului.

Uneori mă întreb: unde se termină bunătatea și unde începe naivitatea? Oare câte mame ca mine se pierd printre farfurii și uită să-și asculte propriile nevoi?