Când l-am rugat să mă ajute: Povestea unei mame între epuizare și speranță

— Irina, iar nu ai făcut mâncare? Copiii urlă de foame!
Vocea lui Cătălin răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie aerul greu al serii. Mă opresc din împachetatul hainelor ude, cu mâinile tremurânde și ochii în lacrimi. E a treia oară săptămâna asta când ajung acasă după opt ore la birou și găsesc aceeași dezordine, aceeași așteptare mută ca eu să rezolv totul.

— Am avut o zi groaznică la serviciu, Cătălin. Nici nu am apucat să respir… Poți, te rog, să-i dai tu ceva de mâncare lui Vlad și Ilinca?

Îl aud oftând, trântind ușa frigiderului.
— Eu nu știu ce să le dau! Tu ești mama lor!

Mă simt mică, invizibilă. Mă uit la copiii mei: Vlad, cu ochii mari și obosiți, și Ilinca, care își roade degetul mare. Îmi vine să urlu, dar nu pot. Înghit în sec și mă apuc să încălzesc supa de ieri.

Așa arată serile mele de luni bune. Dimineața mă trezesc la 6:30, pregătesc pachete pentru școală și grădiniță, alerg la autobuz, apoi la birou unde șeful mă presează cu termene limită. Seara mă întorc acasă și mă așteaptă un munte de vase nespălate, haine murdare și doi copii care au nevoie de mine. Cătălin? El vine de la muncă, se așază pe canapea cu telefonul în mână și așteaptă să fie servit.

Am încercat să vorbesc cu el. Într-o seară, după ce am adormit copiii, mi-am făcut curaj:

— Cătălin, nu mai pot singură. Simt că mă sufoc. Avem nevoie să împărțim treburile casei. Nu e corect să fac totul doar eu.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Irina, tu stai mai bine cu copiii. Eu nu mă pricep la astea. Și mama ta tot așa făcea acasă.

— Dar nu suntem părinții noștri! Suntem o familie modernă! Amândoi muncim!

A ridicat din umeri și s-a dus la televizor. M-am simțit trădată. Nu doar de el, ci de toată lumea care ne-a crescut cu ideea că femeia trebuie să le facă pe toate.

În zilele următoare am început să cedez fizic: dureri de cap, insomnii, plâns pe ascuns în baie. La serviciu eram absentă, acasă eram un robot. Mama m-a sunat într-o zi:

— Irina, ce ai? Pari obosită.

— Sunt doar… epuizată.

— Așa e viața de mamă. Și eu am trecut prin asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Chiar trebuie să fie așa? Chiar nu se poate altfel?

Într-o duminică dimineață, când Cătălin dormea dus după o noapte cu băieții la meci, Vlad a vărsat laptele pe covor. Am început să strig:

— De ce trebuie să fac totul singură? De ce nimeni nu mă ajută?

Copiii s-au speriat. Ilinca a început să plângă. Am îngenuncheat lângă ea și am plâns împreună.

Seara aceea am decis că trebuie să schimb ceva. Am scris o listă cu toate treburile casei și am pus-o pe frigider. Am împărțit sarcinile: spălat vasele – Cătălin luni și miercuri; făcut cumpărături – eu marți și joi; joacă cu copiii – împreună în fiecare seară.

Când a văzut lista, Cătălin a râs:

— Ce-i asta? Suntem la școală?

— Nu! Suntem o familie! Și familia înseamnă echipă!

A fost scandal mare. S-a supărat, a plecat din casă câteva ore. Dar eu nu am cedat. În zilele următoare am refuzat să mai fac totul singură. Dacă nu spăla el vasele, rămâneau nespălate. Dacă nu făcea cumpărături, mâncam ce aveam prin casă.

Au urmat zile grele: certuri, tăceri apăsătoare, priviri reci la masă. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau:

— Mami, tu și tati nu vă mai iubiți?

Le spuneam că uneori oamenii mari trebuie să învețe să lucreze împreună.

După două săptămâni de război rece, într-o seară l-am găsit pe Cătălin spălând vasele fără să-i spun nimic. Nu mi-a zis nimic nici el. Doar mi-a făcut semn cu capul.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Încă avem zile când simt că trag mai mult decât el. Dar ceva s-a rupt din zidul acela gros al obiceiurilor vechi.

Uneori îl aud vorbind cu Vlad despre cât de important e ca băieții să știe să gătească sau să-și spele hainele singuri.

Nu știu dacă va fi vreodată perfect. Dar știu că nu mai sunt singură în lupta asta.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar putem schimba ceva sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit?